psihologia muncii

Psihologia muncii trebuie văzută ca ramură a psihologiei care se ocupă de condiţiile psihologice şi consecinţele muncii. Obiectul ei îl constituie deci analiza componentelor psihologice ale diferitelor activităţi, precum şi factorii psihologici care contribuie la sporirea eficienţei şi satisfacţiei în muncă. Atunci când se fac referinţe la domeniul muncii se utilizează termeni diferiţi: psihologia muncii, psihologia industrială, psihologie industrială şi organizaţională, psihologia muncii şi organizaţională etc. Trebuie să reţinem ideea că psihologia muncii este noţiunea cu extensiunea cea mai largă. Psihologia industrială, de exemplu, se ocupă doar de problemele psihologice ale muncii industriale, în timp ce psihologia muncii vizează munca desfăşurată în diversele ramuri ale economiei: agricultură, transporturi, comerţ etc.

În anii '70, McCormick şi Tiffin (1974) au subliniat ideea că „raţiunea de a fi a psihologiei industriale este dată de existenţa problemelor umane în cadrul organizaţiilor, iar obiectivul ei este acela de a furniza fundamentul pentru soluţionarea acestor probleme". Astfel domeniul psihologiei industriale a început să se extindă dincolo de graniţele tradiţionale, incluzând aspecte organizaţionale şi preocupări legate de satisfacţia locului de muncă, motivaţie şi stiluri de conducere. Ca urmare, psihologia industrială şi-a schimbat denumirea, devenind psihologie industrială şi organizaţională (PIO), iar în unele cazuri este utilizata sintagma psihologia muncii şi organizaţională (PMO). Mai recent, P. Muchinsky (1993) enumera şase specializări diferite ale psihologiei muncii:

1. Psihologia personalului - analizează rolul diferenţelor individuale în selecţia şi plasarea angajaţilor, în evaluarea nivelului de performanţă în muncă şi în instruirea personalului în scopul ameliorării diferitelor aspecte ale comportamentului legat de muncă.

2. Comportamentul organizaţional - studiază impactul grupului asupra comportamentelor, asupra motivaţiei şi implicării în sarcină, asupra comunicării în cadrul departamentelor organizaţiei.

3. Dezvoltarea organizaţională - se ocupă de schimbările identificate în cadrul organizaţiilor, structura relaţiilor organizaţionale.

4. Relaţiile industriale - vizează interacţiunile dintre angajaţi, precum şi dintre aceştia şi patroni (implicând aici şi organizaţiile sindicale).

5. Consultanţă în profesie şi carieră - examinează direcţiile pentru dezvoltarea carierelor profesionale, în contextul diferitelor tipuri de interese şi aptitudini ale indivizilor.

6. Ergonomia - se concentrează asupra proiectării maşinilor, echipamentelor şi locurilor de muncă, vizând creşterea eficienţei sistemelor om-maşină.

De reţinut însă că distincţiile cele mai utile se fac de regulă între subdomeniile: psihologia personalului, psihologia organizaţională şi ergonomia. Aceste trei dimensiuni delimitează practic domeniul de investigare, modalităţile de utilizare şi metodologia psihologiei muncii. Practic, în aceste arii psihologul încearcă să rezolve probleme legate de: procese, caracteristici, situaţii de muncă pe care organizaţia consideră că trebuie să le schimbe; creşterea eficienţei muncii şi a randamentului uman, prin îmbunătăţirea metodelor de lucru; securitatea muncii (reducerea riscului de îmbolnăvire, securitatea corporală, reducerea tensiunii psihice, a monotoniei, a oboselii şi a altor factori care fac munca mai periculoasă şi mai puţin agreabilă); analiza cerinţelor diferitelor locuri de muncă în termeni de abilităţi/aptitudini individuale şi evaluarea indivizilor în scopul orientării lor spre diferite meserii şi locuri de muncă; însuşirea modelelor culturale ale grupului de lucru, atitudinilor şi normelor admise în comun.

LEGĂTURA PSIHOLOGIEI MUNCII CU CELELELTE RAMURI ŞI LOCUL PSIHOLOGIEI ÎNTRE ŞTIINŢELE MUNCII

Ca proces conştient, specific omului, munca este examinată nu numai sub aspectul ei psihologic, ci şi sub alte aspecte : fiziologic, tehnic, economic, social etc. Psihologia muncii este legată, prin urmare, şi de alte ştiinţe : fiziologia şi igiena muncii, ştiinţele tehnice, economia muncii şi organizarea producţiei, economia politică, sociologia etc. Fiziologia muncii, de exemplu, oferă psihologului date privind modificările fiziologice ce se produc în organismul individului care munceşte (respiraţie, circulaţie sangvină, efort muscular etc) şi, în primul rând, în sistemul nervos. Muncitorul de astăzi manipulează mecanisme ce acţionează cu viteze neobişnuite, supraghează şi conduce maşini automate care cer o mare mobilitate a proceselor nervoase, o fină şi precisă activitate a analizatorilor şi reacţii motorii sigure.

Igiena muncii furnizează psihologiei muncii date referitoare la influenţele condiţiilor fizice asupra lucrătorului: acţiunea vibraţiilor, zgomotului, temperaturii înalte etc. Ea prescrie recomandări în privinţa condiţiilor optime de muncă în diferite sectoare ale economiei. Sub aspect tehnic, munca intră îndeosebi în atenţia tehnicienilor şi inginerilor. Actualmente schimbul de informaţii între psihologia muncii şi ştiinţele tehnice sporeşte tot mai mult, acest schimb fiind necesar atât psihologilor, cât şi celor care se ocupă de proiectarea posturilor de muncă. În fine, pentru că munca este un fenomen social, psihologul trebuie să posede cunoştinţe tehnice de economie politică şi sociologie. În legătură cu aspectul social al muncii, nu trebuie pierdut din vedere faptul că omul nu lucrează singur, ci în cadrul unor grupuri de muncă. Activitatea lui se desfăşoară nu numai într-un mediu tehnic, ci şi într-unul social, lucrătorul făcând parte dintr-o echipă de muncă, dintr-o secţie sau un atelier etc. Având în vedere legăturile existente între psihologia muncii şi ştiinţele la care s-a făcut referinţă, principalele studii care se efectuează în organizaţii constituie rodul muncii în echipă complexă: psihologi, ingineri, sociologi, medici, economişti, jurişti etc.

O caracteristică a dezvoltării actuale o constituie scăderea funcţiilor energetice şi tehnologice ale operatorului uman, punându-se în prim plan activităţi cum ar fi programarea, dirijarea şi controlul, adică schimbarea raportului între munca fizică şi cea intelectuală, fapt care contribuie la apariţia tot mai frecventă a stărilor de suprasolicitare psihică şi stres. De altă parte la nivel organizaţional, constituirea sistemelor mari de muncă, având funcţii neomogene, complexe, asigură suficiente resurse pentru rezolvarea în mod independent a problemelor ce apar ca urmare a dezvoltării.

Aceste schimbări (creşterea nivelului complexităţii tehnologice, ridicarea calificării şi specializarea muncii, apariţia şi dezvoltarea sistemelor mari de muncă) au determinat, pe de o parte, îmbogăţirea domeniului ştiinţelor muncii, iar pe de altă parte modificarea raporturilor dintre diferitele ramuri ale acestora.