Psihologia Personalitatii-3

2. Orientarea psihologistă susţine ideea că subsistemul psihic reprezintă nucleul central al personalităţii, el constituind o placă turnantă între subsistemul biologic şi subsistemul socio-cultural. La nivelul sistemului global al personalităţii trece ca un fir roşu aşa numitul proces de psihizare, prin intermediul căruia diferitele structuri biologice sunt analizate, interpretate şi li se conferă o anumită semnificaţie, iar situaţiile mediului socio-cultural suportă şi ele la rândul lor o acţiune transformatoare de tip psihic. Ca urmare, în studiul personalităţii, poziţia dominantă trebuie să o ocupe dimensiunea psihologică, celelalte două rămânând auxiliare şi subordonate. În cadrul orientării psihologiste se pot diferenţia: curentul experimentalist şi curentul psihometric.

Curentul experimentalist se întemeiază pe aserţiunea că studiul personalităţii trebuie să pună în evidenţă existenţa unor legi generale şi a unor fenomene psihice comune tuturor indivizilor. Astfel personalitatea poate să fie analizată şi explicată în termenii unor procese psihice relativ uniforme, generate de aceleaşi medii. Fiecare personalitate funcţionează din punct de vedere psihologic la fel. Dezvăluirea acestor legi şi acestor comunalităţi psihice poate fi realizată pe cale experimentală, în laborator, cu ajutorul metodelor obiective. Studiul personalităţii în acest caz trebuie să urmărească stabilirea modului în care se constituie comportamentele în general. Curentul experimentalist identifică 3 mari tipuri de comportamente, a căror cercetare poate oferi răspunsuri la problematica de ansamblu a personalităţii. Acestea sunt: procesele de învăţare, procesele percepţiei şi procesele cognitive superioare.

Procesele învăţării trebuie să constituie domeniul prioritar de cercetare a personalităţii pentru că cea mai mare parte a trăsăturilor de personalitate sunt dobândite (elaborate în cursul ontogenezei). De aceea în studiul personalităţii trebuie adoptat principiul genetic.

Procesele percepţiei trebuie să constituie de asemenea un domeniu prioritar al studiului personalităţii pentru că acestea ne permit să înţelegem cum sunt captate selectiv şi interpretate evenimentele din lumea externă.

Procesele cognitive superioare trebuie să constituie de asemenea un domeniu prioritar al studiului personalităţii pentru că ele evidenţiază specificul gândirii, al planificării şi al modului uman de a proceda în vederea atingerii şi realizării scopurilor.

În toate aceste 3 compartimente sarcina cercetării ştiinţifice trebuie să constea în formularea unui set de principii generale care să specifice cum sunt învăţate răspunsurile, cum sunt organizate percepţiile şi cum se desfăşoară procesele psihice mentale superioare. Individul reprezintă în sine rezultatul a ceea ce a învăţat anterior, el fiind un absamblu coerent şi integrat de experienţe raportate la satisfacerea anumitor stări de necesitate, de motivaţie şi la rezolvarea anumitor categorii de sarcini. Ca urmare, studiul personalităţii, potrivit reprezentanţilor celor mai de seamă ai acestui curent, trebuie să fie studiul modului în care oamenii devin ceea ce sunt. Fireşte, oamenii diferă pe un registru foarte întins privind ceea ce au învăţat. Fiecare persoană este deci unică, dar toţi au învăţat în concordanţă cu aceleaşi legi generale. Ca urmare, nu există legi ale personalităţii care să funcţioneze separat de legile generale ale psihologiei. Studiul personalităţii este deci inseparabil de procedeele şi metodele psihologiei experimentale generale. În cadrul curentului experimentalist în prezent s-a desprins direcţia numită cognitivistă, care reduce studiul personalităţii la studiul proceselor de tratare, interpretare şi utilizare a informaţiilor. Modelele cognitiviste ale personalităţii ocupă în prezent o poziţie centrală în cadrul curentului experimentalist.

Curentul psihometric este axat pe studiul şi determinarea aşa numitelor trăsături şi factori de personalitate, exprimaţi sub forma unor liste de atribute ce pot caracteriza individul în cadrul unei anumite situaţii. În descrierea personalităţii, susţin reprezentanţii acestui curent, se apelează la o serie de adjective (de tipul: calm, onest, cinstit, răbdător, tolerant, irascibil, impulsiv etc.) fiecare din ele reflectând un anume mod de a procedea sau de a fi al individului în cadrul anumitor situaţii.

Reprezentanţii de seamă ai curentului psihometric sunt: Gordon Allport, Eysenck, Cattell şi Karl Rogers. În stabilirea atributelor principala operaţie la care se apelează este aceea de comparare a indivizilor între ei. Aceasta înseamnă că nici un atribut nu are o semnificaţie absolută în sine, invariantă, ci doar una relativă. Unui asemenea atribut îi corespund o serie de comportamente care trebuie să satisfacă următoarea condiţie: să existe între ele o corelaţie pozitivă care să ateste derivarea dintr-un acelaşi nucleu psihic intern. Această corelaţie pozitivă poartă numele de trăsătură.

Pentru a formula o judecată de atribuire a unei trăsături unei anumite persoane este necesar ca persoana respectivă să fie raportată la altele sau la un standard sau o normă stabilită pentru acea trăsătură. Norma sau standardul sunt stabilite pentru indivizi aparţinând unui context socio-cultural delimitat. De aceea orice standard capătă un caracter relativ devenind aplicabil doar grupului de indivizi care se sircumscriu aceluiaşi context socio-cultural. În stabilirea şi atribuirea trăsăturilor trebuie să se pună în evidenţă atât laturile comune, repetabile la mai mulţi indivizi şi în mai multe situaţii, cât şi diferenţele. Prin aceasta trăsătura trebuie să răspundă unui dublu scop:

- diagnostic, de evaluare a modului de organizare a personalităţii în plan intern;

- de identificare, oferind răspuns la întrebarea: „ce reprezintă în sine, din punct de vedere valoric, o trăsătură sau alta (sau individul care o posedă)?”.

Pentru a putea fi considerată determinant al personalităţii, trăsătura trebuie să satisfacă două cerinţe esenţiale:

- Constanţa (stabilităţii), care se evidenţiază în succesiunea manifestărilor comportamentale ale subiectului, astfel încât orice trăsătură reprezintă sursa sau nucleul de derivaţie al unei constelaţii de comportamente;

- Frecvenţa, trăsătura trebuind să exprime şi să fie implicată sau solicitată în cât mai multe situaţii, în cât mai multe evenimente. Pe baza criteriului de frecvenţă, în interiorul ansamblului trăsăturilor are loc un proces de ierarhizare, distingându-se trăsături:

- Bazale – o trăsătură bazală este considerată aceea care este implicată în majoritatea sau cvasitotalitatea situaţiilor cu care intră în contact individul (aceasta ar fi echivalentă cu acel factor G, de inteligenţă generală, care este implicat în rezolvarea tuturor tipurilor de situaţii).

- Cardinale = acelea care sunt implicate într-o mare parte de situaţii şi împrejurări.

- Periferice (secundare) = cele care se implică şi sunt solicitate doar de împrejurările cu o frecvenţă redusă.

Aceste două caracteristici ale trăsăturii (constanţa şi frecvenţa) determină gradul de predicitibilitate al comportamentelor pe care aceasta le susţine. Rezultă astfel că gradul cel mai ridicat de predicitibilitate ni-l asigură trăsăturile bazale de personalitate, iar gradul cel mai redus – cele secundare, accidentale. În plan funcţional trăsătura devine o mulţime de comportamnte corelate sau coerente, comparabile între ele, care se află într-o relaţie stabilă în decursul timpului, în grupe diferite de indivizi şi în situaţii diferite. Modul în care trăsăturile se organizează în interiorul individului dă ceea ce numim structură de personalitate