Raționamentul

RATIONAMENTUL

Cercetarile asupra aspectului operatoriu al gândirii s-au focalizat fie pe investigarea rationamentului, fie pe investigarea strategiilor utilizate în rezolvarea de probleme. Desi rationamentul formeaza “nucleul tare” al gândirii, el constituie numai o parte din procedurile de care dispune gândirea în rezolvarea de probleme. Exista numeroase strategii rezolutive care nu au la baza rationamentul, de aici cercetarile psihologiei diferentiale dar complementare, asupra rationamentului si rezolvarii de probleme.

In general se considera ca rationamentul este o procedura prin care se obtin informatii noi din combinarea celor deja existente. Deci, rationamentul (inferenta) reclama o trecere dincolo de informatia data initial. Dar nu orice astfel de trecere este în mod necesar o inferenta. De pilda, desi vedem doar doua fete si trei muchii ale unui cub, stim ca este vorba de un cub. La aceasta cunostinta nu ajungem insa printr-o inferenta, ci printr-o operatie de gestalt.

In mod traditional, rationamentele se împart în doua mari categorii: (1) inductive; (2) deductive.

(1)Rationamentul inductiv. în functie de obiectul inductie ( = ceea ce se induce) avem trei genuri de rationamente inductive. Cel mai cunoscut consta în inducerea unei proprietati de la o parte a membrilor unei clase la întreaga clasa. De exemplu, constatând ca penajul corbilor vazuti pana acum e negru, vom induce aceasta proprietate pentru toti corbii, si vom spune: “Toti corbii sunt negri”. Exista apoi rationamente de inducere a unei reguli. Se da de pilda, seria ABM CDM EFM GH si se cere subiectului sa precizeze litera care urmeaza sa fie scrisa în aceasta serie. Raspunsul corect va fi obtinut daca, din examinarea seriei, subiectul induce regula: “Dupa fiecare doua litere consecutive din alfabet urmeaza litera <<M>>”. în sfârsit, a treia categorie de rationament inductiv este cel de inducere a unei structuri. Sa consideram de exemplu expresia: “Avocatul este pentru clientul sau ceea ce medicul este pentru : (a) bolnav; (b) medicina”. Sarcina consta în a stabili care dintre cele doua alternative este corecta. Rezolvarea acestei probleme este posibila daca subiectul reuseste sa descopere relatiile ( = structura) dintre primii doi termeni si apoi sa o induca asupra urmatorilor doi termeni. Pentru a întelege mai bine operatiile de gândire implicate în rationamentul analogic, sa-l scriem la forma generala: A : B : : C (D1, D2). (“A este pentru B, ceea ce este C pentru D1 sau D2 “). Daca descompunem rationamentul reclamat de aceasta sarcina în componente ( = operatii primitive, minimale) atunci inductia pune în joc sapte componente: codarea (encoding) , inferenta, punerea în corespondenta (mapping), aplicarea structurii descoperite, compararea, justificarea, raspunsul. În cazul rationamentului analogic de mai sus subiectul procedeaza astfel: codeaza A si B, infereaza multimea de relatii dintre A si B; codeaza C; pune în corespondenta prima parte a analogiei (A:B) cu cea de-a doua: C (D1, D2); aplica relatia descoperita între A si B la dubletul format de C si o variabila ideala (I) care satisface aceasta relatie; codeaza D1 si D2 ; compara D1 cu I si D2 cu I; justifica selectia facuta; raspunde.

Cele sapte componente oferite ca ilustrare pentru rationamentul analogic sunt prezente si în celelalte tipuri de rationament inductiv. Ele dovedesc complexitatea procesului gândirii, care, în actualul stadiu de dezvoltare al psihologiei face obiectul unei analize componentiale. Astfel, psihologia rationamentului promoveaza un nivel de analiza mai adânc decât logica si totodata mai extins, orientând investigatiile si spre componentele ignorate de logica (ex: codarea informatiei din premise) dar absolut necesare pentru desfasurarea rationamentului. Aceasta “indica faptul ca logica formala si mentalul uman sau psiho-logica nu sunt identice. Teoria componentiala a rationamentului si-a gasit o exprimare topologica în modelul lui Rumelhart si Abrahamson. Ei sustin ca fiecare termen al unui rationament analogic este reprezentat intr-un spatiu mental multidimensional. Probabilitatea alegerii alternativei optime în rationamentul analogic este cu atât mai mare cu cât “distanta psihica” dintre variabila ideala I si alternative (D1) este mai mica. Cercetarile de cronometrie efectuate pâna acum au confirmat aceasta ipoteza.

(2). Rationamentul deductiv. În rationamentul deductiv nu se mai pune problema inducerii unor reguli – sau structuri – ca în cazul rationamentului inductiv – ci pe baza unor reguli stabilite se urmareste obtinerea de noi cunostinte. Exista trei tipuri de rationament deductiv: a) rationamentul silogistic; b) rationamentul ipotetico-deductiv; c) rationamentul linear. Modelele psihologice elaborate pentru explicarea lor sunt dezvoltate diferentiat, de aceea vor fi prezentate separat.