Istoria bisericească universală

Cursul 1. Privire generală asupra Istoriei Bisericești Universale

1. Definiția, scopul, metodele și împărțirea Istoriei Bisericiești Universale

Obiectul acestei discipline este dezvoltarea internă și externă, răspândirea și evoluția istorică a Bisericii creștine, de la întemeierea ei de către Mântuitorul Hristos până în zilele noastre.

Ca disciplină istorică, Istoria Bisericească Universală urmează principiile și metodele istorice generale, ce au în vedere aspectul uman văzut al vieții Bisericii, iar ca disciplină teologică ține cont de aspectului nevăzut dumnezeiesc al ei de realitate divino-umană, în calitate de „Trup tainic al lui Hristos” (1 Corinteni 12, 27)

Denumirea de Istorie Bisericească Universală a acestei discipline indică faptul că ea se ocupă cu cercetarea vieții creștine și a formelor ei de organizare în timp, printr-o abordare holistică ce surprinde atât viața Bisericii celei una, sfinte, sobornicești și apostolică, precum și contextul social-politic și filosofico-religios în care aceasta s-a evidențiat.

Definiție. Istoria Bisericească Universală este disciplina teologică de cercetare critică și expunere sistematică a vieții Bisericii creștine, desfășurate în timp și spațiu de la Hristos până în zilele noastre, atât în ceea ce privește dezvoltarea ei internă, cât și în relația sa cu lumea din afară, inclusiv cu alte religii.

Scopul Istoriei Bisericești Universale este mijlocirea unei cunoașteri cât mai obiective și mai exacte a vieții Bisericii creștine în desfășurarea ei istorică și geografică complexă, pentru o mai bună înțelegere a situației prezente și a raportului Bisericii cu lumea din afară.

Metodele folosite sunt cele specifice istoriografiei generale, dar adaptate specificului domeniului său de cercetare:

- cercetarea și cunoașterea izvoarelor;

- verificarea lor prin analiză critică;

- cercetarea lor evolutiv-genetică;

- expunerea sistematică a informațiilor obținute.

Metode moderne:

a) metoda inductivă (de la particular la general);

b) metoda deductivă (de la general la particular);

c) metoda analogică sau analogia (comparația sau asemănarea ca argument științific).

Periodizarea Istoriei Bisericești Universale:

Perioada I (de la Mântuitorul Hristos, întemeietorul Bisericii, până la Sf. Împărat Constantin cel Mare, respectiv anul 324, când a ajuns să domnească singur);

- întemeierea Bisericii și răspândirea creștinismului în primele trei secole creștine;

- perioada persecuțiilor anticreștine.

Perioada a II-a (324 - 787)

- perioada Sinoadelor Ecumenice.

Perioada a III-a (787 - 1054)

- dezvoltarea misiunii Bisericii dincolo de hotarele Imperiului Bizantin;

- adâncirea înstrăinării dintre tradiția creștină răsăriteană (având ca centru Patriarhia Ecumenică) și creștinătatea apuseană (concentrată în jurul Romei papale);

- producerea schismei.

Perioada a IV-a (1054 - 1500)

- expansiunea musulmană pe o mare parte a teritoriilor creștine;

- creșterea puterii papale;

4

Perioada a V-a

(pt. Apus, 1500 - 1789, anul Revoluției franceze)

- aparția și răspândirea Reformei protestante în Apus;

- acțiunile catolice de contracarare a Reformei;

- răspândirea credinței creștine în „Lumea nouă”.

(pt. Răsărit, 1453, Căderea Constantinopolului, - 1821, începutul Revoluției grecești de eliberare de sub ocupația otomană)

- dezvoltarea Bisericii Răsăritene mai ales în Țările Române și la popoarele slave;

Perioada a VI-a (1789-prezent)

- confruntarea Bisericii cu ideologiile moderne (în special, comunismul);

- apariția tot mai multor Biserici Ortodoxe Autocefale (de la 5 inițial, la 14 în prezent);

- răspândirea Ortodoxiei pe întreg mapamondul („diaspora ortodoxă”);

- în Apus, confruntarea tot mai mare cu secularizarea (curentul laicizant născut din tradiția Revoluției franceze) și apariția Mișcării Ecumenice;

2. Științele auxiliare. Izvoarele și bibliografia generală ale Istoriei Bisericești Universale

2.1. Științele auxiliare

Istoria Bisericească Universală se completează reciproc cu toate celelalte discipline teologice, beneficiind de rezultatele cercetării tuturor și oferă, la rândul ei, rezultatele cercetării ei celorlalte discipline (Patrologia, Bizantinologia, Istoria Dogmelor, Istoria Bisericilor Ortodoxe locale, Arheologia creștină, Slavistica, Orientalistica.

Dintre științele auxiliare propriu-zise, complementare Istoriei generale, la care Istoria Bisericească Universală face apel, amintim:

- Filologia clasică și cea modernă (pt. cunoașterea limbii documentelor);

- Paleografia - pt. descifrarea textelor vechi;

- Epigrafia - pt. studierea inscripțiilor;

- Numismatica- pt. studiul monedelor și al medaliilor vechi;

- Heraldica - pt. cunoașterea stemelor;

- Diplomatica - pt. studiul documentelor cu un caracter oficial;

- Sfragistica - pt. studiul sigiliilor și al peceților;

- Arheologia - pt. studiul mărturiilor materiale vechi;

- Istoria Artei - pt. studierea evoluției stilurilor artistice;

- Filosofia istoriei- pt. studiul naturii și sensul istoriei;

- Geografia istorică - pt. studierea sistematică a evoluției istorice a unui spațiu geografic anume;

- Cronologia - pt. studiul calculării timpului.

o Cronologia folosită de romani: punct de reper a.u.c. = ab urbe condita/post urbem conditam (de la/după fondarea Romei; 753 î.Hr.);

o Cronologia folosită de vechii greci (a olimpiadelor, organizate la 4 ani; 778 î.Hr. = prima olimpiadă; olimpiada 195 = anul 1 d.Hr.);

o Cronologia iudaică - numerotarea anilor de la facerea lumii (pt. evrei: 3761 î.Hr.; în Occident: 3943 î.Hr.; în Orient 5492 î.Hr.; la Alexandria, 5508 î.Hr.; la Constantinopol, 5509 î.Hr.);