Sistemul de Protecție Socială

Cursul nr.1

ISTORICUL POLITICILOR SOCIALE

Istoria politicilor sociale este relativ scurtă, de aproximativ un secol. Ca disciplină ştiinţifică, politicile sociale au o istorie şi mai scurtă, de aproximativ o jumătate de secol.

Unii autori plasează începutul politicilor sociale în antichitate întrucât au existat preocupări ale statelor (dincolo de într-ajutorarea comunitară) de a susţine pe cei în nevoie, în caz de calamitate, foamete, război, etc. În Sumer zeitatea Nanshe simboliza justiţia şi echitatea socială, principii fundamentale ale politicilor sociale. În Atena se acordau echivalentul a ceea ce numim azi pensii pentru invalizii şi orfanii de război, măsuri care pot fi circumscrise politicilor sociale.

De la Legea săracilor la primele sisteme de asigurări (1600 – 1870)

Legea Săracilor („Poor Law Act”) din Marea Britanie în anul 1601, din timpul reginei Elisabeta, reprezintă un alt moment important în istoria politicilor sociale. Acest act normativ prevedea acordarea de ajutor săracilor în schimbul prestării unor munci în folosul comunităţii – cum le-am numi astăzi – din partea celor apţi de muncă. Trebuie remarcată asemănarea cu sistemul de acordare a ajutorului social din zilele noastre. Prin această lege statul îşi asuma responsabilitatea pentru persoanele sărace, categorie importantă de asistaţi în politicile sociale şi în prezent. Totuşi, activităţile concrete de prevenire a cerşitului şi de atragere a săracilor în acţiuni lucrative reveneau comunităţii locale. Astfel, legea prevedea obligaţia fiecărei parohii de a prelua responsabilitatea pentru proprii săraci. Săracii erau împărţiţi pe categorii funcţie de capacitatea de a munci. Cei inapţi de muncă – bătrânii, bolnavii, puteau locui în „instituţii de caritate”, un fel de aziluri ale zilelor noastre. În cazul refuzului de a munci, cei apţi de muncă erau pedepsiţi să trăiască în „case de corecţie”, un fel de închisori.

Specialiştii evidenţiază şi alte momente importante în istoria politicilor sociale. Războaiele napoleoniene (1799 – 1815) au avut ca efect răspândirea ideilor Revoluţiei Franceze în spaţiul european şi la o noua concepţie despre rolul statului, dar şi la înmulţirea problemelor sociale ale vremii: sărăcire masivă, foamete, etc. În contextul înmulţirii problemelor sociale generate de război şi a schimbărilor socio-economice majore ale vremii (industrializare, urbanizare) s-a consolidat ulterior o atitudine mai degrabă negativă cu privire la extinderea ajutoarelor către anumite categorii. Pe lângă argumentul decisiv al costurilor mult prea ridicate pentru susţinerea ajutoarelor, au fost invocate şi alte argumente economice, demografice şi chiar morale (Ricardo – scăderea salariilor, sărăcirea populaţiei care munceşte, Malthus – creşterea rapidă a populaţiei; Bentham – demotivează munca).

Astfel, după mai bine de 200 de ani, în urma unui raport asupra Legii săracilor, aceasta este amendată (Amendamentul Legii Săracilor, 1834) în sensul limitării ajutoarelor, criteriile de eligibilitate devenind mult mai stricte. Cei apţi de muncă erau obligaţi să muncească şi trăiască în aşa-numitele „case de muncă”, separaţi de familie, soţi şi copii, în condiţii de viaţă mai precare decât cele în care trăia un muncitor sărac de pe piaţa muncii.

De la primele sisteme de asigurări la criza economică (1870 – 1930)

abia la sfârşitul sec al XIX-lea schimbarea ideologică generată de Revoluţia Franceză devine dominantă. Spre exemplu, şcolile erau întreţinute prin acţiuni de caritate, fie de biserici, fie din alte iniţiative, statul făcându-şi simţită prezenţa abia către sfârşitul secolului când, prin elaborarea Actului Educaţional din 1870 susţine dreptul oricărui copil la o formă de şcolarizare. După 1880 şcoala primară devine obligatorie şi gratuită.

Introducerea modelului asigurărilor sociale în Germania anilor 1880 în timpul cancelarului Otto von Bismark reprezintă însă momentul crucial în dezvoltarea politicilor sociale moderne. Pentru prima dată se încerca constituirea unui sistem de protecţie pe alte principii decât cele ale ajutorului acordat celor mai săraci. Primele legi în domeniul asigurărilor sociale pot fi considerate prima implicare cu adevărat importantă a statului modern în protecţia socială a indivizilor.

Au fost introduse:

- Asigurările pentru accidente industriale – 1871

- Asigurările de sănătate – 1883

- Asigurările de pensii – 1891

Mulţi autori apreciază că scopul acestora nu a fost unul umanist cât mai mult politic pragmatic; legile introduse perpetuau în fapt diviziunea şi stratificarea socială prin instituirea unor privilegii diferenţiate, scopul fiind de fapt loializarea indivizilor faţă de monarhie şi stat.

Soluţia instituirii unor politici sociale guvernamentale cu rol protector a provenit din zona dreptei politice, din zona unor ideologii liberale sau conservatoare. Mulţi specialişti în politici sociale apreciază că sistemul securităţii sociale este în fond de origine liberală sau conservatoare. În Germania şi în alte ţări vest-europene care se aflau în plină creştere economică, statul (identificat pe atunci cu interesele capitaliştilor) dorea să reducă ameninţarea “stângii proletare” şi să demonstreze că este capabil să susţină deopotrivă dezvoltarea economică şi protecţia socială. Democratizarea politică şi universalizarea dreptului de vot au obligat puterea politico-economică a sfârşitului de secol XIX să adopte măsuri în favoarea muncitorilor. Competiţia electorală pe care o instituie democratizarea Europei occidentale accelerează opţiunea industriaşilor şi a instituţiilor “statului-naţiune” de a adopta programe sociale menite să asigure bunăstarea colectivă.

La sfârşitul secolului al XIX-lea sistemele de asigurări se generalizează în aproape toate ţările europene (nu şi în SUA). Sistemele de protecţie socială îşi extind acoperirea şi îşi diversifică măsurile de suport. Totuşi, cu greu se poate vorbi de sisteme coerente şi integrative de suport.

La începutul secolului XX măsurile de protecţie socială se diversifică. În Marea Britanie ideologia reformistă capătă amploare şi se adoptă măsuri pentru protecţia copiilor (mese gratuite în şcoala pentru săraci, controale medicale obligatorii, etc), protecţia vârstnicilor (acordă beneficii fără condiţia unei contribuţii prealabile pentru mare parte din vârstnicii de peste 70 de ani), protecţia forţei de muncă (se introducerea salariul minim), etc. În această perioadă se dezvoltă „noul liberalism” care promova „eficienţa naţională”, adică creşterea economică bazată pe o forţă de muncă educată şi sănătoasă. Creşterea economică rămâne scopul final, iar protecţia socială este văzută ca o condiţie pentru a se putea realiza. Intervenţia statului în economie era prea puţin acceptată.

Abia în perioada crizei economice din anii ’30 este amplu dezbătută problema intervenţiei economice şi a angajării masive a statului în rezolvarea problemelor sociale grave. Au fost dezvoltate teoriile economice ale statului intervenţionist.