Sistemul Electoral în România

INTRODUCERE

Din timpurile imemorabile ale istoriei şi până în zilele noastre omenirea a dovedit o preocupare constantă faţă de organizarea şi conducerea politică a structurilor ei comunitare. Chiar dacă această preocupare a fost, datorită caracteristicilor variabile ale raporturilor de putere, a factorilor de conjunctură şi a nivelului de maturitate pe care societatea l-a atins la un moment dat, mai intensă sau mai slabă, ea n-a înregistrat, practic, niciodată discontinuităţi, înscriindu-se, desigur, cu oscilaţii evidente, pe linia unei evoluţiei totuşi ascendente. Aspiraţiile către un guvernământ mai bun pot fi considerate ca o constantă socială, iar ca mod de concretizare tendinţa a fost, în esenţă, cam aceeaşi în toate timpurile, respectiv promovarea unor structuri şi raporturi de putere în care să prevaleze voinţa celor mulţi, considerată ca o garanţie pentru binele comun şi echilibrul social. O asemenea formulă a primit numele de democraţie devenind, mai ales, pentru gândirea politologică dar şi pentru practica politică o temă de mare interes.

Avându-şi, etimologic, originea în cuvintele greceşti demos (popor) şi kratos (putere), democraţia, ca mod de organizare şi funcţionare a sistemului politic, s-a întemeiat, cel puţin teoretic, pe dreptul poporului de a se guverna pe sine însuşi, nucleul ei constând, deci, în suveranitatea poporului. Începuturile sale, atât teoretice cât şi practice, se regăsesc în antichitate. Un guvernământ cu tendinţe democratice, cel puţin după cum s-a pretins, s-a practicat în Atena. Aici, cetăţenii se adunau pentru a discuta propunerile privind legile şi alte aspecte ale vieţii cetăţii. Participarea cetăţenilor la viaţa publică era una directă, nemijlocită, şi ea nu se limita doar la ţinerea de adunări ci şi la ocuparea de funcţii oficiale un timp limitat şi odată în viaţă.

Acestea sunt, însă, aspecte, mai mult, de imagine ale aşa zisului guvernământ democratic, pentru că, în realitate, multe din practicile politice ale vremii erau de natură să-i contrazică esenţa conceptuală şi definitorie. Astfel, în primul rând, demosul era limitat la un număr mic de cetăţeni, fiind, astfel, excluse de la viaţa politică largi categorii ale populaţiei. Apoi, în adoptarea hotărârilor politice un rol decisiv îl aveau legăturile familiale şi de prietenie. În felul acesta se ajungea la conflicte şi acte de corupţie între marile familii aristocratice. Adversarii puteau fi înlăturaţi de la viaţa politică şi prin practica ostracizării, de regulă, pe timp de 10 ani. Poate că şi din aceste motive, în antichitate, democraţia a fost privită şi cu neîncredere, fiind considerată, uneori, ca formă convenţională de guvernământ iar alteori ca formă coruptă a cârmuirii populare. Platon, de exemplu, o asocia cu subordonarea raţiunii faţă de pasiune, iar Aristotel o identifica cu lipsa de moderaţie, considerând-o drept sursă de tulburări şi de acte politice nechibzuite.

Modelul ideal de cârmuire, cel puţin aşa cum transpare el din scrierile reprezentative ale epocii, se fundamenta pe o constituţie mixtă în care cârmuitorii şi poporul trebuiau să se subordoneze virtuţii şi legii sau, eventual, unii altora, printr-un sistem de limitări reciproce. Un asemenea sistem situa domnia virtuţii şi a legii deasupra oamenilor. Monarhii, pentru a deveni virtuoşi, trebuiau călăuziţi de cumpătare şi conduşi de lege, iar adunările aristocratice sau democratice, pentru a nu deveni corupte, trebuiau să se supună moderaţiei şi raţiunii.

În tradiţia politică modernă, născută în timpul Renaşterii, democraţia este considerată ca o formă pură de guvernământ, ce putea fi introdusă fără riscuri în arta guvernării, însă numai ca o componentă a unui sistem republican mixt. J.J. Rousseau, considerat ca fiind unul dintre cei mai mari teoreticieni timpurii ai democraţiei, făcea deosebire între un suveran democratic (răspunzător de edictarea legii fundamentale) şi un guvernământ democratic (răspunzător de aplicarea curentă a legilor scrise). Dacă în privinţa celui dintâi, o asemenea cerinţă ar fi realizabilă, în schimb, pe cel de-al doilea, Rousseau îl considera cu neputinţă, fiind, după el, „o formă de guvernare mai potrivită pentru îngeri decât pentru oameni”. În opoziţie cu ideea cârmuirii regale, ca o prerogativă naturală sau ereditară, Rousseau vede totuşi posibilă o guvernare democratică însă numai în măsura în care ea se fundamentează pe un contract social.

Începând cu secolul al XVII-lea, dat fiind faptul că teoria şi practica politică se concentrează tot mai mult asupra lărgirii drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, între care votul universal este văzut ca o condiţie a egalităţii naturale dintre toate fiinţele omeneşti, aşa cum se preconizase în tradiţia contractului social, democraţia devine un etalon după care sunt judecate diferitele regimuri politice, depăşindu-şi condiţia de a fi doar o simplă formă de guvernământ. Mai mult decât atât, pe considerentul că ar fi modalitatea cea mai fidelă de reprezentare a intereselor populare, ea a început să fie însuşită de fel de fel de curente şi mişcări politice care îşi arogă dreptul de a lupta în numele „celor mulţi”. Astfel, odată cu intensificarea luptei pentru independenţă a popoarelor din colonii, democraţia începe să fie identificată cu dreptul la autodeterminare colectivă şi nu cu o autoguvernare reală. Prin urmare, chiar şi atunci când nou-formatele lor guverne interioare nu erau democratice, naţiunile respective se declarau totuşi democraţii sau republici populare.

Este de observat, de asemenea, că începând cu epoca modernă democraţia îşi lărgeşte, conceptual, problematica de interes. De aici înainte ea nu se mai rezumă exclusiv la spectrul politic, ci tinde să imprime şi altor domenii de activitate umană un mod de conducere şi organizare democratică. Astfel, printre altele, în sfera ei de preocupări a intrat şi problematica socio-economică privind producţia, repartiţia, proprietatea şi structura de clasă a societăţii. O asemenea extindere a făcut ca în gândirea şi practica politică să se afirme mai multe tipuri de democraţie.

De exemplu, „democraţiile populare” din lumile a doua şi a treia îşi declară legitimitatea democratică în limbajul economiei, punând accent pe modurile lor egalitare de proprietate asupra capitalului, de producţie şi repartiţie, pe promovarea planificării naţionale. Ele, însă, ignoră sau chiar denigrează rolul sistemelor electorale pluripartinice, precum şi drepturile cetăţeneşti politice şi juridice.