Dreptul de Proprietate Publică

Capitolul I

Dreptul de proprietate publică

SECŢIUNEA I

1.Noţiune şi conţinut

Distincţia dintre proprietatea privată şi proprietatea publică este cunoscută Codului civil român. În perioada regimului comunist ea a rămas însă fără aplicare, regimul juridic general al proprietăţii fiind organizat pe cu totul alte coordonate ; dominantă era proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producţie, cu cele două forme ale sale, proprietatea socialistă de stat şi proprietatea cooperatistă. Se mai recunoştea existenţa unui drept de proprietate personală, aparţinând oricărei persoane fizice, dar al cărui obiect a fost constant restrâns şi a unui drept de proprietate individuală sau particulară, avându-i ca titulari pe ţăranii care nu se asociaseră (mai mult sau mai puţin benevol) în cooperativele agricole de producţie şi pe meşteşugarii cu ateliere proprii.

Prăbuşirea regimului comunist, realizat în decembrie 1989, a creat premisele reorganizeării regimului juridic al proprietăţii în România, prin recunoaşterea caracterului preeminent al proprietăţii private, dar şi prin reglementarea proprietăţii publice, cu un regim juridic excepţional.

Singurii titulari ai dreptului de proprietate publică sunt statul şi unităţile administrativ-teritoriale. Aceste subiecte de drept işi datorează poziţia privilegiată împrejurării că, deşi sunt şi persoane juridice, subiectele de drept privat, sunt în primul rând subiecte de drept public, purtătoare ale atribuţiilor de autoritate şi exponente ale intereselor generale obşteşti.

Prima referire facută la proprietatea publică în legislaţia recentă este conţinută de art.4 din Legea fondului funciar nr. 18/ 1991, act normativ care prin art. 5 alin. (2) i-a conturat şi regulile de bază ale regimului juridic:,, Terenurile care fac parte din domeniul public sunt inalielabile, insesizabile şi imprescriptibile. Ele nu pot fi introduse în circuitul civil decât dacă, potrivit legii sunt dezafectate din domeniul public”.

Dispoziţiile referitoare la proprietatea publică au fost incluse şi în Legea nr. 69 din 26 noiembrie 1991 privind administraţia publică locală , care, prin art.4 alin. (2), dispunea că unităţile administrativ-teritoriale, ca persoane juridice de drept public, sunt titulare ale dreptului de proprietate publică asupra unor bunuri de interes local.

Noţiune. Din punct de vedere terminologic există diferenţe între prevederile constituţionale, care se referă la proprietatea publică şi dispoziţiile Legii fondului funciar nr.18/1991, mai sus citate, care utilizează termenul de domeniu public , ceea ce a dat naştere întrebării dacă aceşti termeni sunt echivalenţi.

Pornind de la constatarea că textele art. 475-478 C.civ. folosesc expresia de domeniu public fără a o opune celei de domeniu privat, incluzând atât bunuri care fac parte din domeniul public cât şi din cel privat, în doctrina antebelică s-a spus că înţelesul trebuie să fie acela de bunuri domeniale sau de Domeniu al Statului, care cuprinde toate bunurile proprietatea statului, indiferent de categoria căreia îi aparţin .

Confuzia a fost generată de C. civ., care se referă la ,,bunurile care nu sunt ale particularilor”, consacrându-le un regim juridic de excepţie care include averile vacante şi fără stăpâni în domeniul public.

După adoptarea Constituţiei din 1991, pe baza interpretării art.135 alin. (3) şi alin. (4), din care rezultă că unele bunuri fac exclusiv obiectul proprietăţii publice, iar toate celelalte bunuri pot fi obiectul proprietăţii publice sau private s-a spus că proprietatea publică poate fi de domeniul public sau de domeniul privat . Cu alte cuvinte, între noţiunile de proprietate publică şi domeniul public nu ar exista identitate, diferenţă fiind cea dintre gen şi specie.

A fost facută şi distincţia între domeniul public în sens larg, care ar cuprinde toate bunurile care sunt obiecte ale dreptului de proprietate publică, precum şi bunurile proprietate privată, care prin natura lor ori în temeiul unei dispoziţii exprese a legii trebuie păstrate şi transmise generaţiilor viitoare, ,,reprezentând valori destinate a fi folosite în interes public, direct sau prin intermediul unui serviciu public, şi supuse unui regim de drept administrativ, respectiv unui regim mixt, în care regimul de putere este determinant, fiind în proprietate sau, după caz, în paza persoanelor juridice de drept public şi domeniu public în sens restrâns, care ar cuprinde numai bunurile care sunt obiecte ale dreptului de proprietate publică a statului sau a unităţilor adminstrativ-teritoriale şi serviciile publice” .

Faţă de actualul stadiu al legislaţiei noastre, acest punct de vedere a fost, pe bună dreptate, combătut în literatura de specialitate arătându-se că noţiunea de domeniu public şi chiar de domenialitate, are mai degrabă conotaţie de ordin istoric găsindu-şi sorgintea în cea de domeniu al coroanei .

Noţiunile de domeniu public şi proprietate publică sunt echivalente, prima nefacând nimic altceva decât să determine bunurile care fac obiectul dreptului de proprietate publică .