Imparțialitatea organelor judiciare

Introducere

Noțiunea de proces echitabil s-a impus în doctrina și legislația română după aderarea țării noastre la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în urma jurisprudenței CEDO. Înainte de acest moment, doctrina noastră analiza unele aspecte ale dreptului la un proces echitabil, însă nu le dădea acestora sensul pe care îl are în prezent acest concept, care de altfel nici nu era utilizat ca atare. De aici decurge probabil și confuzia privitoare la acest concept, din art. 8 Cod procedură penală .

Astfel cum vom observa pe parcursul primei părți a capitolului întâi al prezentei teze, principiul caracterului echitabil al procesului penal este consacrat în mod explicit prin art. 8 Cod procedură penală. Chiar dacă prevederile Codului de procedură penală anterior nu prevedeau în mod expres acest principiu, este totuși de remarcat că doctrina l-a avut, de mai multă vreme în vedere ca principiu fundamental în procesul penal, acesta decurgând în mod firesc din prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 10 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară .

Potrivit prevederilor art. 8 din Codul de procedură, așa cum vom observa și pe parcursul părții a doua a primului capitol din prezenta teză, organele judiciare au obligația de a desfășura urmărirea penală și judecata cu respectarea garanțiilor procesuale și a drepturilor părților și ale subiecților procesuali, în așa fel încât să fie constatate la timp și în mod complet faptele ce constituie infracțiuni, nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, iar orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită conform prevederilor legale, întrun termen rezonabil.

Capitolul doi analizează conceptul de imparțialitate care se constituie ca un principiu director al procesului penal, desemnând în același timp o serie de garanții procesuale și fiind prezervată în existența sa prin norme variabile de la un sistem de drept la altul.

Cel de-al treilea capitol al tezei este dedicat remediilor procesuale ce au ca obiectiv garantarea imparțialității organelor judiciare penale, și anume incompatibilitatea, care reprezintă situația în care se află un reprezentant al organului judiciar cu privire la soluționarea unei cauze penale, datortiă suspiciunilor în legătură cu imparțialitatea sa, și constitutie un impediment în participarea la rezolvarea acelei cauze; strămutarea care așa cum vom observa reprezintă măsura dispusă pentru a se asigura buna desfășurarea a procesului penal și respectarea dreptului la un proces echitabil, constând în trecerea unei cauze penale de la instanța de judecată sesizată cu aceasta la o altă instanță egală în grad, în situația în care nu există garanții de imparțialitate, cu referire la judecarea cauzei, în privința niciunuia dintre judecătorii instanței sesizate.

Capitolul I. Noțiunea de proces echitabil

1. Dreptul la un proces echitabil

Conceptul de „proces echitabil” își are originea în sistemele de drept adversiale (fair trial), de unde a fost preluat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Ulterior, el s-a impus și în sistemele drept continentale, fiind în prezent unul dintre cele mai importante concepte ale procesului penal din toate statele democratice. Trebuie subliniată originea sa adversială deoarece în cadrul acestor sisteme procedura de judecată are un rol mai important decât în sistemele de factură inchizitorială, accentul fiind pus pe corectitudinea confruntării între acuzare și apărare și pe rolul judecătorului de arbitraj asta confruntare. Evident că în sistemul Convenției europene a drepturilor omului dreptul la un proces echitabil a dobândit un conținut autonom față de cel din sistemele procesuale adversiale, sens impus de specificul Convenției de a garanta drepturile și libertățile fundamentale ale persoanelor din state cu sisteme procesuale diferite. Această precizare este importantă deoarece există tentația doctrinei de a extinde de conținutul dreptului la un proces echitabil, garantat de Convenția europeană a drepturilor omului la cel pe care îl are acest concept în sistemele adversiale, preluându-se, în mod forțat uneori, reguli statuate de instanțele anglo-saxone. Or, am văzut că fundamentul teoretic al sistemelor procesuale continentale este diferit de cel din sistemele adversiale fapt ce atrage în unele cazuri o incompatibilitate a regulilor procesuale din cele două sisteme. Din aceste motive Convenția europeană a drepturilor omului garantează doar un nivel minimal al drepturilor pe care le presupune un proces echitabil, lăsând statele membre să își dezvolte mai departe sistemele procesuale în raport cu fundamentele și cu tradițiile specifice fiecărui stat.

În ceea ce privește necesitatea de a include printre principiile fundamentale ale procesului penal român și unul referitor la dreptul părților la un proces echitabil, opiniile exprimate în literatura de specialitate nu au fost convergente. Astfel că pentru o opinie, „se consideră că trebuie tratat în cadrul principiilor fundamentale și dreptul la un proces echitabil” în timp într-o altă opinie „se consideră că nu este justificată constituirea acestei reglementări internaționale întrun principiu distinct specific procesului penal chiar dacă din economia reglementării rezultă că textul, referindu-se la judecarea în mod echitabil a acuzatului are în vedere și celelalte faze ale procesului penal respectiv urmărirea penală și executarea hotărârilor penale” . Se susține că, pe de o parte, că „acest principiu se regăsește în mod explicit în alte principii, cum sunt prezumția de nevinovăție, apărarea, egalitatea armelora durata rezonabilă etc.” , și pe de altă parte că „echitatea este un principiu comun tuturor ramurilor de drept nefiind specific doar procesului penal pentru a se constitui într-un principiu fundamental al acestuia” .