Sancțiunile în dreptul internațional public

INTRODUCERE

Tema aleasă este Sancțiunile în dreptul internațional public, în cadrul căreia vor fi cercetate teori privind dreptul internațional public și teori a sancțiunilor, urmată de studiile de caz alese privind sancțiunile asupra Rusiei ca răspuns la invadarea Ucrainei și Regimurile de sancțiuni ale SUA împotriva Iranului și Cubei.

Am ales acest tema datorita interesului meu asupra Sancțiunilor în dreptul internațional public, pentru a putea observa mai de aproape complexitatea acestora și rolul lor.

Curiozitatea intelectuală s-a format și dezvoltat în cadrul cursurilor universitare din cadrul Danubius Galați, Facultatea de drept .

Noțiunile dobândite în cadrul acestui nivel de studii m-au făcut să accept și să mă documentez asupra sancțiunilor în dreptul internațional public, al cărei precept fundamental este că statele sunt motivate în acțiunile lor în primul rând de interese de putere și securitate.

Situațiile în care diferendele internaționale nu se pot soluționa prin mijloace pașnice sunt destul de dese. În aceste împrejurări, există posibilitatea ca statele și organizațiile internaționale să utilizeze sancțiunile internaționale, care reprezintă o formă specială de răspundere, pentru comiterea de către un stat de acte sau fapte ilicite, împotriva altui stat sau încălcarea normelor de drept internațional.

Practic, sunt un instrument intermediar, între negocieri și acțiune coercitivă, important pentru menținerea păcii și securității internaționale. Ele se adoptă cu scopul de a determina statul împotriva căruia sunt luate, să pună capăt acțiunilor care au determinat impunerea acestor sancțiuni. Altfel spus, sancțiunile internaționale urmăresc restabilirea ordinii normative internaționale, încălcată prin conduita unor state.

Sancțiunile internaționale au devenit un element cheie în relațiile internaționale contemporane. Sunt măsuri coercitive aplicate împotriva statelor, entităților nestatale sau persoanelor fizice care reprezintă o amenințare la adresa păcii și securității internaționale.

Obiectivele urmărite sunt de a modifica comportamentul unui agent, de a-i reduce capacitatea de manevră sau de a-i slăbi poziția și de a denunța public acei agenți care reprezintă o amenințare la adresa păcii și securității internaționale. Ele sunt folosite ca alternativă la utilizarea forței armate.

Pentru a evita efectele negative asupra terților, sancțiunile sunt, pe cât posibil, vizate anumitor persoane sau entități și trebuie să fie întotdeauna în conformitate cu dreptul internațional și drepturile omului. Exemplele pot include măsuri economico-comerciale (embargoul asupra armelor), măsuri financiare sau sancțiuni individuale, cum ar fi interzicerea intrării într-un stat sau înghețarea activelor.

Capitolul VII al Cartei Națiunilor Unite oferă temeiul legal pentru impunerea măsurilor coercitive în cadrul Națiunilor Unite. Consiliul de Securitate este autoritatea împuternicită să adopte măsuri care nu implică utilizarea forței armate, cu scopul final de a menține sau restabili pacea și securitatea internațională. Cele mai frecvente regimuri de sancțiuni sunt cele care vizează neproliferarea armelor nucleare, lupta împotriva terorismului, soluționarea conflictelor sau sprijinirea regimurilor democratice.

În cadrul Uniunii Europene, măsurile restrictive sunt un instrument cheie al Politicii Externe și de Securitate Comune (PESC) și sunt utilizate pentru a-și apăra interesele strategice și pentru a-și proteja obiectivele fundamentale în străinătate. Există trei tipuri de măsuri: transpunerea măsurilor convenite în cadrul Națiunilor Unite, măsuri complementare celor adoptate de Națiunile Unite sau măsuri adoptate din proprie inițiativă a UE.

Sancțiunile UE sunt adoptate în unanimitate printr-o decizie a Consiliului în domeniul PESC, care este obligatorie în întregime pentru toate statele membre. În cazul în care decizia prevede reducerea sau întreruperea integrală sau parțială a relațiilor economice și financiare cu o țară terță, un regulament al UE se adoptă cu majoritate calificată la propunerea comună a Comisiei și a Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate. Cu toate acestea, în practică, aprobarea se face prin consens.

CAPITOLUL I. CONSIDERAȚII GENERALE

1.1. Aspecte generale

Într-un manual din 1860, Introduction to the Study of International Law , Theodore Woolsey și-a început definiția dreptului internațional declarând: „națiunile sau comunitățile organizate de oameni diferă de oamenii individuali ai unui stat, prin aceea că sunt autoguvernați. , că nicio lege nu le este impusă de o putere umană externă, dar ei păstrează natura de răspundere morală, care stă la temelia unei singure societăți.” Peste 150 de ani mai târziu, aceste concepte abordate de Woolsey au evoluat și au devenit mai explicite, crescând într-un set de doctrine, reguli și norme cunoscute sub numele de drept internațional public.

Dreptul internațional public este corpul de drept creat prin interacțiunile dintre națiuni sau, după cum explică Restatement of the Law, Third: Foreign Relations Law of the United States ( Restatement Third ), „Dreptul internațional este legea comunității internaționale a statelor se ocupă de conduita statelor-națiune și de relațiile lor cu alte state și, într-o oarecare măsură, de relațiile lor cu persoane fizice, organizații de afaceri și alte entități juridice." Națiunile aderă la conceptele dreptului internațional prin tratate, obiceiuri și interpretări de către propriile lor justiții interne și tribunale internaționale.

Dreptul internațional public nu are un cadru convențional de aplicare, așa că nu există nici o organizație mondială de poliție care să se asigure că tratatele sunt respectate. În schimb, națiunile se supun dreptului internațional prin aderarea la tratate și prin acceptarea legilor cutumiare și a principiilor generale ale dreptului convenite. Respectul reciproc între națiuni și înțelegerea faptului că o încălcare a oricărui concept ar putea duce la represalii din partea altor națiuni, prin sancțiuni economice sau chiar militare, determină în general națiunile să urmeze standardele acceptate ale dreptului internațional public.