Transporturile Maritime

INTRODUCERE

În cadrul activităţilor de navigaţie civilă, transporturile maritime deţin ponderea principală. Stricto sensu, sfera transporturilor maritime se reduce la semnificaţia comercială a acestora, respectiv la folosirea navelor maritime în transporturi în interes privat.

Transportul maritim se exercită în afara limitelor suveranităţii vreunui stat. în activi¬tatea de navigaţie civilă prezintă interes delimitarea dintre marea liberă şi marea teritorială iar convenţiile referitoare la ele au incidenţă şi în transporturile maritime comerciale.

Având în vedere volumul din ce în ce mai mare de reglementări exclusiv consacrate raporturilor dintre expeditor si cărăuş (transportator), în doctrina recentă s-a considerat dreptul transportului ca fiind o ramură de drept distinctă si nu o subramură de drept a dreptului comercial

Activitatea de navigaţie civilă este reglementată, cu titlu general, prin O.G. nr. 42/1997, privind transportul maritim şi pe căile navigabile interioare Acestor acte normative interne li se adaugă reglementările cuprinse în convenţii internaţionale.

Nava comercială este instituţia centrală a dreptului maritim. Deşi considerate de drept bunuri mobile, navele prezintă unele particularităţi care le disting de bunurile mobile propriu-zise.

Astfel, nava propriu-zisă, spre deosebire de bunurile mobile obişnuite, este supusă înmatriculării, fiind ca atare individualizată în registrele căpităniei portului unde a fost înregistrată. Nava comportă elemente de identificare specifice: un nume propriu (sau un număr de înmatriculare), o naţionalitate proprie (dată de pavilionul pe care are dreptul să-l arboreze), un port de localizare (port de ataş), un tonaj propriu şi o clasă de registru proprie.

O serie de alte elemente conturează regimul juridic aplicabil navei comerciale. Astfel, există anumite cerinţe privind documentele pe care nava trebuie să le poarte cu sine, şi anume documentele sale de identificare, precum şi documentele de identificare a echi¬pajului. De asemenea, nava comercială poate să aparţină în totalitate unui singur proprietar sau să facă parte din patrimoniul mai multor subiecte de drept. Modalităţile cele mai importante de dobândire a dreptului de proprietate asupra navei sunt vânzarea-cumpărarea şi contractul de construcţie a unei nave noi, acesta din urmă fiind un contract de vânzare de bunuri viitoare încheiat între beneficiar şi un şantier naval executant al comenzii.

Anumite formalităţi însoţesc operaţiunile translative de drepturi asupra navelor, care trebuie înscrise atât într-un registru teritorial (al căpităniei zonale), cât şi într-un registru centralizat, fie că se modifică sau nu naţionalitatea navei respective.

Finanţarea construcţiei navei, a reparaţiei acesteia sau a călătoriei se poate realiza atât prin mijloacele de drept comun, cât şi prin împrumutul maritim, împrumutul maritim este o instituţie specifică dreptului maritim, fundamental diferită de împrumutul obişnuit, întrunind, ca natură juridică, trei finalităţi, adică o asociere la risc, o creditare şi o asigurare în acelaşi timp.

Garantarea plăţii creanţelor maritime reprezintă un domeniu cu o anumită specifi¬citate, întreţinută şi de diferenţa substanţială dintre dreptul continental şi sistemul de drept anglo-saxon. La îndemâna creditorilor se află nu numai privilegiile şi ipotecile din dreptul intern român, ci şi gajul şi garanţia specifică dreptului englez denumită „mortgage", forme de garantare instituite prin Convenţia de la Bruxelles din 1926.

Nava comercială poate face şi obiectul unor măsuri de sechestrare menite a asigura recuperarea unei creanţe împotriva deţinătorului navei, fiind astfel posibilă, după caz, instituirea fie a unui sechestru asigurător, fie a unui sechestru judiciar.

Traficul maritim internaţional, facilitat de Convenţia de la Londra din 1965, are la bază încheierea de contracte de transport maritim internaţional. Printr-un asemenea contract, cărăuşul se angajează faţă de pasager sau expeditorul mărfurilor, după caz, să deplaseze pe mare, de la portul de expediere şi până la cel de destinaţie, pasageri sau o încărcătură determinată, în schimbul unei remuneraţii. Deplasarea pe mare, în temeiul unui contract de transport, poate fi ocazională sau organizată sub formă de curse regulate între anumite porturi, pe un anumit itinerar prestabilit şi cu orar invariabil, fixat dinainte.

Un rol deosebit de important în cadrul transporturilor maritime internaţionale îl deţine documentul de transport, având denumirea specifică de conosament. Conosa¬mentul îndeplineşte o triplă finalitate: este o dovadă a existenţei contractului de trans¬port, o probă a îmbarcării mărfii si un titlu reprezentativ al încărcăturii, în funcţie de situaţia de fapt probată în legătură cu marfa ce urmează a fi transportată de cărăuş, conosamentul poate fi de preluare sau de îmbarcare, în acelaşi timp, în funcţie de con¬diţiile sale de transmisibilitate, conosamentul poate fi nominativ, la ordin sau la purtător, în vederea realizării funcţiilor sale, conosamentul trebuie să conţină anumite menţiuni obligatorii.