Motivația - impuls intern de satisfacere a necesităților umane

INTRODUCERE

“Motivarea este arta de a face oamenii să facă

ceea ce vrei tu, pentru că ei doresc sa o facă.”

Dwight Eisenhower

De ce facem ceea ce facem? Este cunoscut faptul că nu recepţionăm în mod pasiv influenţele externe şi nici nu reacţionăm în mod mecanic la solicitările vieţii de zi cu zi, ci în funcţie de anumite cerinţe interne care ne determină să fim selectivi în raport cu exigenţele de adaptare. Pentru a înţelege şi explica comportamentul, ne întrebăm firesc: de ce facem ceea ce facem? Care sunt cauzele pentru care am adoptat o conduită anume? Exista vreo raţiune pentru modul în care am procedat? Iată doar cîteva întrebări la care nu găsim întotdeauna răspunsuri convenabile.

Ne întrebăm, de asemenea: Care sunt resorturile interne care ne impulsionează să acţionăm într-un anumit fel? Cum se face că, uneori, acţionăm împotriva voinţei noastre? Dacă facem apel la conceptul de motivaţie, vom fi capabili să găsim raspunsuri la aceste întrebări, vom descoperi cauzele şi logica diferitelor comportamente aparent lipsite de explicaţii. Orice activitate umană are la baza un minimum de stimulare internă cu rol de dinamizare şi orientare în ambianţă.

Putem defini motivaţia ca reprezentînd totalitatea stărilor de necesitate internă ale organismului care stimulează şi orientează comportamentul în vederea satisfacerii lor. În categoria "stărilor de necesitate" putem include forme motivaţionale, precum: trebuinţe, motive, interese, convingeri, idealuri, adică un ansamblu de factori care activează, ghidează si reglează acţiunile.

Pentru a înţelege motivarea, managerii trebuie întâi să înţeleagă motivele pentru care indivizii se comportă într-un anume fel şi pentru care au anumite reacţii în situaţii ameninţătoare sau prin care se încearcă influenţarea. Motivarea este un proces intern,nu un imperativ care poate fi impus din exterior.

Managerii trebuie să înţeleagă strategiile de motivare, modul în care acestea au succes sau eşuează pe baza modului în care reuşesc să influenţeze motivaţiile interne ale angajaţilor. Teoriile nevoilor umane furnizează o privire de detaliu asupra a ceea ce înseamnă motivarea. După părerea lui Maslow, anumite nevoi interne sunt situate mai aproape de baza unei ierarhii personale decât altele, iar oamenii urmăresc satisfacerea unor nevoi de pe nivele mai ridicate doar în momentul satisfacerii nevoilor de bază. Prin urmare, managerii trebuie să ofere căi către împlinirea de sine, sau în caz contrar angajaţii lor vor rămîne nemotivaţi.

Strategiile motivaţionale sunt împărţite în două categorii: influenţarea directă şi ajustările situaţionale. Teoria motivaţională a lui Herzberg este utilă în înţelegerea acestor din urmă strategii; el afirmă că salariul şi beneficiile au drept efect inducerea satisfacţiei, iar nu a motivării. Motivarea este legată de sentimente mai adînci de creştere şi dezvoltare. Creşterea participării poate ajuta la creşterea nivelului de motivare al angajaţilor.

Managerii sunt în permanenţă preocupaţi de modul în care îşi pot motiva (influenţa) oamenii să lucreze mai bine, plecîndu-se de la ideea că un manager poate lua măsuri care vor avea un efect asupra cantităţii şi calităţii performanţelor angajaţilor. De exemplu, un manager poate fi preocupat de cum să îşi determine angajaţii să producă mai mult, poate fi interesat să determine o creştere a calităţii muncii lor, sau să îi convingă să petreacă mai puţin timp recreîndu-se şi mai mult timp gîndindu-se la munca şi la carierele lor.

Puterea de a-şi schimba comportamentul aparţine persoanei al cărui comportament încearcă să îl modifice conducerea; motivarea este deci un proces care se desfăşoară în interiorul unei persoane. Problema managerului este să găsească o strategie prin care să intre în contact cu starea interioară a angajatului, determinându-l să fie motivat, să acţioneze sub impulsul propriilor sentimente. Deşi managerii se întrebă adesea cum pot motiva pe cineva, nu ei sunt cei care îi motivează pe subalterni. Oamenii sunt motivaţi sau demotivaţi în funcţie de starea lor interioară. În încercarea managerilor de a influenţa această stare interioară, cea mai potrivită abordare este aceea de a încerca să influenţeze motivarea oamenilor.

1.Motivaţia- Abordare generală

1.1 NOŢIUNEA DE MOTIVAŢIE

Definiţia motivaţiei, ca şi specificul şi rolul ei în explicarea comportamentului au la baza o diversitate de puncte de vedere care au făcut din aceasta o noţiune foarte confuză.

Astfel, rînd pe rînd, motivaţia a fost considerată:

- ca o stimulare şi descarcare de energie ( Freud, 1900; Lorentz, 1937; Hull, 1943);

- ca o reacţie invăţată, asociată unui stimul (mai ales în teoriile behavioriste);

- ca un factor psihologic care influenţează comportamentul ( Brown, 1979);

- ca o activitate spontană care energizează organismul şi explică trecerea de la o stare de repaus la una de acţiune ( Hebb, 1955).

Motivaţia a fost definită de Al. Roşca ca fiind „totalitatea mobilurilor interne ale conduitei, fie că sunt înnăscute sau dobândite, conştientizate sau neconştientizate, simple trebuinţe fiziologice sau idealuri abstracte”. Analiza acestei definiţii evidenţiază una din trăsăturile definitorii ale motivaţiei, caracterul ei intern, ceea ce înseamnă că factorul extern în sine, care declanşează un proces oarecare, nu poate fi considerat motiv al fenomenului declanşat, fără raportarea la o necesitate, o intenţie sau aspiraţie a subiectului. Nici un stimul nu poate declanşa o reacţie dacă în organism nu există trebuinţa de a-l evita sau căuta. Pentru ca un factor extern să aibă efect declanşator trebuie să aibă o anumită semnificaţie în raport cu factorul intern, adică să aibă o valenţă pozitivă sau negativă.Motivaţia a fost studiată cînd după modelul darwinist al adaptării, cînd dupa modelul fizic al descărcarii de energie al lui Freud, cand după modelele cognitive care substituie motivaţia proceselor de adaptare cognitivă (comportamentele omului sunt determinate de rezultatele anticipate de motivaţie).

Dupa Nuttin ( J. Nuttin, “Structura personalitaţii”, “Teoria motivaţiei umane”, 1985) motivaţia reprezintă un ansamblu de factori interni care determină comportamentul.Astfel, “termenul general si abstract de motivaţie va fi folosit pentru a desemna caracterul dinamic şi direcţional al comportamentului. Motivaţia este cea care, în ultima analiză, este responsabilă de faptul ca un comportament se orienteaza, de preferinţa, spre o categorie de compotamente mai mult decît spre alta”.

Cu multi ani in urma Al .Rosca intelegea prin motivaţie “totalitatea mobilurilor interne ale conduitei, fie ca sunt inăscute sau dobîndite, conştientizate sau neconştientizate, simple trebuinţe fiziologice sau idealuri abstracte” ( Al. Rosca, “Motivele acţiunilor umane”, 1943).

Pantelimon Golu defineşte motivaţia ca “model subiectiv al cauzalităţii obiective, cauzalitate reprodusă psihic, acumulată în timp, transformată şi transferată prin învatare şi educaţie în achiziţie internă a persoanei.”