Importanța Activităților Practice pentru Educația Ecologică la Ciclul Primar

INTRODUCERE

În această lucrare am căutat să evidenţiez importanţa activităţilor practice pentru dobândirea unei educaţii ecologice temeinice, în cadrul învăţământului primar.

Coordonatele actuale ale vieţii cotidiene impun abordarea în şcoală, alături de alte elemente de educaţie şi probleme legate de educaţia pentru calitatea mediului înconjurător. Astfel se evidenţiază prioritatea majoră a noastră, a tuturor, de a cunoaşte, proteja şi conserva mediul de viaţa, conservarea naturii devenind eficientă şi reală numai atunci când aceasta va face parte integrantă din filozofia şi comportamentul nostru.

Aprofundând cunoştinţele elevilor şi acţionând cu mai multă înţelepciune, putem asigura pentru noi înşine şi pentru posteritate condiţii de viaţă mai bune într-un mediu înconjurător mai bine adaptat la nevoile şi aspiraţiile umanităţii. Apărarea şi îmbunătăţirea mediului înconjurător, pentru generaţiile prezente şi viitoare au devenit un obiectiv primordial al oamenilor, o sarcină a cărei realizare va trebui să fie coordonată şi armonizată cu realizarea obiectivelor fundamentale, stabilite deja, de pace şi dezvoltare economică şi socială în întreaga lume.

Educaţia timpurie este baza educaţiei şi autoeducaţiei continue ale viitorului cetǎţean, cǎruia ne pregǎtim sǎ-i asigurǎm compatibilitatea cu valorile europene. Ceea ce învaţǎ copiii în primii ani reprezintǎ mai mult de jumǎtate decât vor învǎţa în tot restul vieţii. Aşadar, educarea omului trebuie începutǎ din copilǎrie, componentele dezvoltǎrii sale fizice şi psihice mergând în paralel cu componentele personalitǎţii.

Educaţia ecologicǎ urmǎreşte formarea unui om cu un comportament adecvat în ceea ce priveşte mediul înconjurǎtor, comportament care sǎ se manifeste prin acţiuni concrete nu numai prin informare teoreticǎ. Cunoştinţele ecologice se asimileazǎ în mod treptat şi trebuie sǎ porneascǎ de la observarea şi înţelegerea fenomenelor dupǎ care se dezvoltǎ viaţa, deci trebuie sǎ aibǎ la bazǎ cunoaşterea relaţiei cauzǎ-efect. Educaţia de mediu sporeşte conştientizarea problemelor şi înţelegerea valorilor personale prin „descoperirea” atitudinii şi înţelegerii, ajutându-i pe elevi să-şi evalueze şi să-şi clarifice sentimentele în ceea ce priveşte mediul şi cum contribuie la problemele acestuia. Ajută fiecare persoană să înţeleagă faptul că oamenii au valori diferite, iar conflictele dintre acestea trebuie abordate pentru a preveni şi rezolva, în final, problemele de mediu. Educaţia de mediu este şi practică, în sensul învăţării unor lucruri cum ar fi plantarea unui copac până la reducerea consumului sau cum să trăim producând un impact negativ cât mai mic asupra mediului.

Am pornit de la premiza că activităţile practice, care implică mişcarea facilitează asimilarea de cunoştinţe şi deprinderi în cadrul educaţiei ecologice. După trecerea în revistă a câtorva informaţii teoretice privitoare la educaţia ecologică şi ecologie, am prezentat câteva metode, activităţi şi tehnici aplicabile în educaţia ecologică.

În capitolul III am prezentat demersul cercetării experimentale, în care am folosit două eşantioane de elevi. Am elaborat un test iniţial şi un test final, după care am sistematizat şi interpretat rezultatele elevilor la cele două teste. În urma calculării abaterii standard şi a dispersiei, am concluzionat că intervenţia pedagogică prin activităţile practice de ecologie a dat roade, confirmând ipoteza noastră.

Sper ca această lucrare să constituie o mică cărămidă în giganticul edificiu al cunoaşterii, oferind o mai bună înţelegere a modului în care va trebui să se îndrepte învăţământul pentru a oferi elevilor o educaţie ecologică mai consistentă.

Cap. 1. Educaţia ecologică

1.1 Definirea conceptului de educaţie ecologică

Educaţia este un transfer interpersonal de idei, abordări şi date considerate a fi fundamental relevante pentru o viaţă umană armonioasă; aceste informaţii sunt prezentate şi preluate într-un cadru formal (şcoala, facultate) sau non-formal (discuţii personale etc).

Educaţia ecologică cunoaşte trei abordări principale:

Educaţia despre mediu - care asigură înţelegerea modului de funcţionare a sistemelor naturale, a impactului activităţilor umane asupra sistemelor naturale ; dezvoltă capacităţile investigative şi gândirea critică. Stă la baza formării unui suport cognitiv care să permită apoi, participarea la luarea deciziilor de mediu.

Educaţia în mediu - asigură experienţa practică a învăţării, prin contactul direct cu componentele mediului, dezvoltă abilităţi de culegere a datelor şi de investigaţie pe teren, stimulează preocuparea faţă de mediu.

Educaţia pentru mediu - finalizează educaţia în şi despre mediu, dezvoltă sensul responsabilităţii faţă de mediu, motivaţia şi abilităţile de a participa la îmbunătăţirea stării mediului. Promovează dorinţa şi capacitatea de a aborda un stil de viaţă compatibil cu conceptele dezvoltării durabile. Oferă profesorilor posibilitatea de a contribui împreună cu elevii la buna gospodărire a resurselor naturale abordând astfel componente ale educaţiei morale, estetice, politice (Bucovală şi Candea, 2003).

Prin educaţie, în concepţia reputatului viitorolog şi om de cultură Mircea Maliţa, trebuie să întelegem, în sens restrâns, într-o forma sintetică, dobândirea caracterului şi însuşirilor intelectuale, morale şi fizice, necesare unui comportament civilizat, iar învaţământul este procesul de baza în transmiterea şi însuşirea cunoştinţelor şi educaţia individului.

Scopul educaţiei ecologice, ca parte componentă a educaţiei morale, trebuie sa fie acela de a pregăti tineretul pentru viaţă de mâine în spiritul respectului absolut, pentru valorile naturii, ale culturii naţionale şi universale şi nu numai de a transmite cunoştinţe ( Dottrens, 1971).

De-a lungul timpului, educaţia ecologică a primit mai multe accepţiuni: studiul naturii, educaţia în afara şcolii, educaţia pentru conservarea naturii, educaţia pentru mediu, despre mediu, în mediu, prin mediu. Multi autori consideră educaţia ecologică mai mult decât o disciplină scolară (chiar dacă în unele ţări apare ca o materie şcolară obligatorie), cât şi o pregatire pentru viaţă şi un aspect al vieţii în care tinerii să poată interveni prin acţiune directă pentru a asigura o evoluţie a societăţii umane în compatibilitate cu mediul natural

Cât priveşte ecologia, actualmente, ea este ştiinţa interrelaţiilor ecosistemice dintre organismele vii şi mediul abiotic, o ştiinţă sintetică focalizată pe înţelegerea integrată a proceselor din mediul natural.