Metode și tehnici de intervenție în cazul copiilor cu A.D.H.D.

ARGUMENT

Un copil sare si țopaie, lovindu-se de pereți, transformând sala de clasă sau propria casă într-o arenă. Un altul nu poate citi sau memora tabla înmulțirii sau se rătaceste adeseori pe coridoarele școlii pentru că incurca stanga cu dreapta. Altul nu poate arunca sau prinde o minge și se impiedică la tot pasul, fiindu-i greu să navigheze prin spațiul inconjurător. Apoi mai sunt și acei copii care au căderi nervoase și emoționale deoarece sunt cronic prea stimulați sau excitați de lumină și zgomot. Toți acești copii suferă de ADHD.

Hiperactivitatea cu deficit de atenție la copil (ADHD), este cel mai recent termen introdus pentru a defini o tulburare specifică de dezvoltare atât a copiilor cât și a adulților, compusă din deficite în susținerea atenției, controlul impulsului și reglarea nivelului de activitate a cerințelor situaționale.

Această tulburare a cunoscut în ultimul secol etichetări diferite si variate printre care: reacția hiperkinetică a copilăriei, hiperactivitatea sau sindromul hiperactivității copilului, disfuncția cerebrală minimală și hiperactivitatea cu deficit de atenție.

Am avut o motivație solidă în abordarea acestei teme deosebit de actuale și controversate în acest moment. Am avut onoarea de a participa la mai multe conferințe și congrese internațioanale și chiar mondiale, acolo unde această temă a fost printre cele mai dezbătute, cei mai renumiți psihiatrii încercând să gasească soluții originale de prevenție și tratament al acestui fenomen.

Am fost foarte plăcut surprinsă să constat că au fost organizate simpozioane dedicate exclusiv sindromului ADHD. Prin urmare, atunci când a fost construit în România un screening pentru depistarea și tratarea copiilor cu ADHD am fost dispusă să mă implic și să acord și eu un sprijin de specialitate. Am întâmpinat o mare dificultate în traducerea corectă a titulaturii de ADHD , întrucât există multe variante în limba româna, fiecare putând fi argumentată pro și contra, dar am convenit totuși să folosesc deja cunoscuta abreviere de ADHD.

Ideea de la care am pornit și care mi s-a părut cea mai interesantă își are rădăcinile intr-o observație concretă ș anume aceea că cei mai mulți delicvenți identificați au suferit si suferă încă de sindromul ADHD, și, depistarea precoce a acestei tulburări poate duce la preîntâmpinarea fenomenului infracțional ulterior. Cele mai evidente dificultăți întâmpinate de copiii hiperactivi se manifestă în procesul de adaptare la activitatea școlară, performanțele lor școlare nefiind la nivelul vârstei și capacităților lor intelectuale.

De asemenea, extrem de importante sunt și comorbiditățile care pot apărea pe parcurs, cele mai ușor observabile fiind tulburările de conduită, tulburările opozante, agresivitatea și comportamentul antisocial, anxietatea și chiar depresia.

Tocmai de aceea este extrem de necesar sa alcătuim un model de evaluare și de intervenție bine structurat pentru a putea preveni efectele asociate cu ADHD, beneficiarii acestui model fiind atât copilul insuși, cât și părinții și profesorii direct implicați.

CAPITOLUL I:

ISTORICUL, CRITERIILE DE DIAGNOSTICARE ȘI CAUZELE ADHD-ULUI

1. ISTORICUL A.D.H.D. - ULUI

In istoria medicinii este indicat faptul ca termenul de biologie apare abia la începutul secolului al XIXlea, în încercarea de a întelege termenul de afectiune altfel decât prin calea teoriilor filozofice.

Atunci copiii,incep sa fie luati în considerare,din punct de vedere medical. În 1776, un cunoscut tratat european,leaga ideea de boala de faptul ca „la copil”, nervii sunt iritabili in comparatie cu un adult, mult mai mici,de asemenea,acoperiti cu membrane foarte fine“ (Von Rosenstein, 1776). În 1837, bolile la copil tinea de casatoria si sarcina din perioada de adolescenta (J. Eberle). Abia în 1869, un patolog din Ohio (John Scudder) ajunge la concluzia ca „exista suficiente diferente,în modul de actiune al remediilor la copil si adult, pentru ca subiectul sa impuna un studiu“.

El indica,cum copiii sunt mult mai emotivi fata de adulti,cum sunt capabili sa primeasca senzatii mentale care sa le induca un mod placut sau dureros.

În secolele al XIX-lea,al XX-lea s-a constatat,o serie de teorii asupra dezvoltarii copilului: modelul evolutionist (Charles Darwin), modelul organic (G. Stanley Hall si Jean Piaget), modelul psihoanalitic (Sigmund Freud), modelul mecanicist (BF Skinner), modelul contextual (Williams James).

Perioada pediatriei comportamentale,începe odata,cu afirmatia „copiii nu sunt mici adulti (sec. XIXXX), cu dezvoltarea pedopsihiatriei (anii ‘20-’30) si a terapiei familiale ca modalitate de tratament (anii ’50) si cu rezultatele cercetarilor în psihofarmacologie (ultima parte a sec. XX).”

Odata cu reusita programelor de imunizare în masa si cu productia de antibiotice, atentia pediatrilor se abate,de la patologia infectioasa catre problemele de sanatate mentala la copil si adolescent, ca si la adult. Termenul,de “pediatrie comportamentala”a fost utilizat la începutul anilor ’70 de catre dr. Robert J. Haggerty si colegii de la Universitatea Rochester pentru a studia problemele comportamentale ale copilului dintr-o viziune pediatrica, nu numai din cea a pedopsihiatrilor.

Acesta defineste pediatria comportamentala ca „arie a pediatriei care se concentreaza asupra problemelor psihologice, sociale si de învatare ale copilului si adolescentului“, ca si asupra a „ceea ce fac clinicienii pentru a diagnostica, trata si, cel mai important, pentru a preveni,afectiunile mentale la copil si adolescent“.