Cadrul legislativ specific derulării activității de audit intern

1. Conceptul de audit intern

În definiție, auditul intern este o activitate independentă, de asigurare și consultanță obiectivă, concepută pentru a adăuga valoare și a îmbunătăți operațiunile unei organizații. Acesta ajută o organizație să își îndeplinească obiectivele, aducând o abordare sistematică și disciplinată pentru a evalua și îmbunătăți eficacitatea proceselor de gestionare, control și guvernare a riscurilor.

Literatura de specialitate prezintă auditul intern ca fiind o activitate care are rolul de a ajuta la atingerea obiectivelor organizațiilor prin gestionarea riscurilor și îmbunătățirea controlului intern. Auditul intern presupune utilizarea unei metodologii sistematice care evaluează procesele sau problemele organizaționale și recomandă soluții. Domeniul de audit intern în cadrul unei organizații este larg și poate include diverse activități legate de controlul intern, precum revizuirea eficacității și eficienței operațiunilor, raportare financiară, fraudă de investigare, evaluare a riscurilor și respectarea legilor și reglementărilor.

In trecut, activitatea de audit intern era văzut ca o simplă procedură administrativă care avea rolul de a verifica acuratețea tranzacțiilor financiare, de a controla plățile efectuate, de a verifica acțiunile și de a face rapoarte cu privire la unele activități de management. Însă, în ziua de azi, activitatea de audit a căpătat un sens mai complex, iar auditorului i se atribuie un număr mai mare de responsabilități.

Specialistul în domeniu, Thomas Asare, precizează în articolul său, Internal Auditing in the Public Sector: Promoting Good Governance and Performance Improvement, faptul că din punct de vedere istoric auditul intern a fost perceput ca fiind limitat doar la asigurarea contabilității și înregistrărilor tranzacțiilor unei organizații, verificarea gestionării corecte a sistemului de active și implementarea politicilor și procedurilor în vigoare. Odată cu schimbarea timpului, conceptul de audit intern a suferit modificări semnificative în ceea ce privește definiția, sfera de acoperire și abordarea sa. În unele organizații, sfera auditului intern modern a fost extinsă din emisii financiare pentru a include valoarea pentru bani, evaluarea riscului, eficacitatea managerială și procesele de guvernare .

Cadrul normativ din România, prin Legea nr. 191 din 2011 pentru modificarea și completarea Legii nr. 672 din 2002 privind auditul public intern, art. 2, lit. (a), definește auditul intern ca fiind o activitate funcțional independentă și obiectivă, de asigurare și consiliere, concepută să adauge valoare și să îmbunătățească activitățile entității publice; ajută entitatea publică să își îndeplinească obiectivele, printr-o abordare sistematică și metodică, evaluează și îmbunătățește eficiența și eficacitatea managementului riscului, controlului și proceselor de guvernanță.

1.1. Rolul auditului intern

În sens larg, auditul intern are rolul de a „da asigurări și consiliere conducerii pentru buna administrare a veniturilor și cheltuielilor publice, perfecționând activitățile entității publice; de a ajuta entitatea publică să-și îndeplinească obiectivele printr-o abordare sistematică și metodică, prin care se evaluează și se îmbunătățesc eficiența și eficacitatea sistemului de conducere legat de gestiunea riscului, a controlului și a proceselor de administrare; de a monitoriza sistemele manageriale de control; de a raporta managementului superior despre punctele slabe și de a propune îmbunătățiri; de a contribui la buna și efectiva gestiune a fondurilor publice” .

Dacă ne referim la rolul auditului intern trebuie să evidențiem faptul că literatura de specialitate îl identifică sub forma a trei elemente principale, și anume evaluarea și îmbunătățirea proceselor de gestionare a riscurilor, control și guvernare. Aceste elemente sunt uneori denumite „cei trei piloni” ai auditului intern, iar acestea includ politicile și procedurile stabilite pentru a asigura atingerea obiectivelor și includ evaluarea corespunzătoare a riscului, fiabilitatea proceselor de raportare interne și externe, respectarea legilor și reglementărilor cu caracter aplicabil și respectarea standardelor comportamentale și etice stabilite pentru public .

Termenul de guvernare în sectorul public se referă la mijloacele prin care obiectivele sunt stabilite și îndeplinite cu accent pe activități care asigură credibilitatea unui guvern, furnizarea de servicii stabilă și adecvată și asigură un comportament adecvat al funcționarilor guvernamentali, reducând riscul corupției publice. Oficiul național pentru audit din Australia, susținea în anul 2003, faptul că în „sectorul public, guvernarea presupune o acoperire foarte largă, inclusiv modul în care este administrată o organizație, structurile sale corporative și de altă natură, cultura, politicile și strategiile sale și modul în care se ocupă cu diferiții săi părți interesate. Conceptul cuprinde modul în care organizațiile din sectorul public își dobândesc responsabilitățile de administrare, fiind deschise, responsabile și prudente în luarea deciziilor, în furnizarea de consultanță politică și în gestionarea și livrarea de programe” .