Auditarea Activității Juridice în Cadrul Curții de Conturi a României

CAP. 1 CONTEXTUL ORGANIZĂRII ŞI EXERCITĂRII AUDITULUI INTERN

1.1. DEFINIREA ŞI ARIA DE APLICABILITATE A AUDITULUI INTERN

Abordarea problematicii conceptului de audit public nu poate fi disociată de prezentarea unor aspecte care vizează domeniul economiei publice - sector al economiei naţionale.

Economia publică, definită utilizând drept criteriu natura procesului decizional, poate fi considerată, ca o entitate finanţată din fonduri publice alocate de la bugetul de stat pentru realizarea obiectivului social major - prestarea serviciilor colective de care beneficiază întreaga societate.

În condiţiile în care constrângerile bugetare sunt o realitate tot mai evidentă, administrarea eficientă a fondurilor publice nu poate ocupa un plan secund. Modificările care apar şi care marchează desfăşurarea activităţii autorităţilor publice, se reflectă, cu prioritate, în domeniul activităţii financiare şi al managementului financiar.

Alocarea resurselor financiare publice, precum şi redistribuirea veniturilor mobilizate la dispoziţia statului, constituie problematica finanţelor publice, care oferă pârghiile şi instrumentele prin care statul urmăreşte asigurarea echilibrului între sectorul public şi privat, în condiţiile realizării optimului social.

Experţii financiari sunt preocupaţi mai mult ca oricând, de crearea unor noi metode de evaluare a activităţii financiar - contabile, de evaluarea mediului de control şi al managementului instituţiilor publice.

Contextul intern şi extern propriu entităţilor publice, care influenţează gestiunea financiară, a impus reconsiderarea teoretică şi aplicativă a conceptului de audit public, făcând apel la modelele şi procedeele utilizate de ţările care au parcurs etape ale dezvoltării sistemului economic, într-un orizont de timp mai apropiat sau mai îndepărtat nouă.

Realitatea a demonstrat faptul că, deseori, în urma unei evaluări pertinente a activităţii economice se constată un „ecart” între obiectivele prestabilite de entităţile publice şi situaţia reală reflectată în evidenţele contabile, întocmite periodic pentru a radiografia starea financiară a entităţii la un moment dat.

În contextul în care capacitatea administrativă a controlului intern la entităţile publice rămâne insuficientă, auditul public reprezintă o modalitate eficientă de evaluare a activităţii desfăşurate, prin care se obţine o asigurare rezonabilă asupra fidelităţii, exactităţii şi realităţii situaţiilor financiare întocmite de instituţiile publice.

1.2. CONCEPTUL DE AUDIT INTERN

Termenul de audit îşi are geneza în cuvântul latinesc audit-auditare, care are semnificaţia de „a asculta”.

În România, auditul intern a fost adoptat ca un termen „modern” în domeniul controlului financiar, însă, cu timpul s-a reuşit decantarea conceptelor de control intern şi audit intern.

Auditul intern este o activitate independentă şi obiectivă, care dă unei organizaţii o asigurare în ceea ce priveşte gradul de control deţinut asupra operaţiunilor, o îndrumă pentru a-i îmbunătăţi operaţiunile şi contribuie la adăugarea unui plus de valoare.

Auditul intern există şi funcţionează în toate organizaţiile.

Auditul este considerat ca fiind ultimul nivel al sistemului de control intern al entităţii.

Cadrul de referinţă al auditului intern cuprinde:

• conceptul de audit intern, precizează câteva elemente indispensabile, respectiv: auditul intern efectuează misiuni de asigurare şi consiliere; domeniile sale de responsabilitate sunt riscul, controlul intern şi administrarea entităţii; finalitatea auditului intern este aceea de a adaugă valoare entităţilor;

• codul deontologic care furnizează auditorilor interni principiile şi valorile ce le permit să-şi orienteze practica profesională în funcţie de contextul specific;

• normele (standardele) profesionale pentru practica auditului intern care îi orientează pe auditori în vederea îndeplinirii misiunilor şi în gestionarea activităţilor;

• modalităţile practice de aplicare, care comentează şi explică normele (standardele) şi recomandă cele mai bune practici;

• sprijinul pentru dezvoltarea profesională, constituit în principal din lucrări şi articole de doctrină prezentate la conferinţe şi seminarii;

• cunoaşterea şi aplicarea acestui cadru de referinţă oferă, organizaţiilor şi organismelor de reglementare, o asigurare privind nivelul de profesionalism al auditorilor interni. Respectarea normelor şi a standardelor auditului conferă un plus de credibilitate pentru parteneri.

Funcţia de audit intern a cunoscut transformări succesive până la definirea conceptului. Evoluţia în dinamică a funcţiei auditului intern relevă aspecte referitoare la implicarea în viaţa entităţii auditate, sub următoarea formulă:

- consilierea acordată managerului;

- sprijinul acordat angajaţilor;

- independenţa şi obiectivitatea totală a auditorilor.

Consilierea acordată managerului

Auditul reprezintă o funcţie de asistenţă a managerului, pentru a-i permite să-şi administreze eficient activităţile economice. Componenta de asistenţă, de consiliere asociată auditului intern îl distinge categoric de orice acţiune de control sau inspecţie şi este unanim recunoscută ca având tendinţe de evoluţie în continuare.

Auditul intern se situează aproape de fiecare responsabil. Managerul este consiliat de auditorul intern pentru a găsi soluţii la problemele sale într-o cu totul altă manieră, în sensul că, prin deciziile adoptate, se asigură un control mai eficient al activităţilor, programelor şi acţiunilor sale.

Sprijinul acordat angajaţilor (fără a-i judeca)

Într-o entitate în care auditul intern face parte din cultura organizaţiei, acesta este acceptat cu interes, dar într-o entitate care se confruntă cu riscuri potenţiale importante, cu absenţa conformităţii cu reglementările de bază, cu o eficacitate scăzută şi o fragilitate externă a acesteia, din cauza deturnărilor de fonduri, dispariţiei activelor sau fraudei, este evident că managerul respectiv va fi evaluat, apreciat, considerat în funcţie de constatările auditorului intern.