Fiscalitatea și unitatea națională

Capitolul I- Politica fiscală: concept, obiective și rol

1.1 Conceptul de fiscalitatea Actualitatea lucrării constă în importanța pe care o manifestă fiscalitatea și reformele din acest sector pentru dezvoltarea economică a oricărui stat. Pentru UE, ca o uniune de state și ca exponent al globalizării economice, fiscalitatea deține un rol important și manifestă influență asupra proceselor economice ce au loc în cadrul acestui domeniu, precum și în cadrul fiecărui stat-membru.

Potrivit literaturii de specialtate, la baza instituirii impozitelor și taxelor a stat nevoia statului de a-și procura resursele pentru acoperirea cheltuielilor pe care trebuie să le facă în vederea îndeplinirii rolului său economico-social. Astfel, „impozitele sunt o formă de prelevare a unei părți din veniturile și/sau averea persoanelor fizice și juridice la dispoziția statului în vederea acoperirii cheltuielilor publice. Această prelevare se face în mod obligatoriu, cu titlu nerambursabil și fără contraprestație directă din partea statului”.1

În literatura de specialitate este prezentă conceptul actual a cuvântului „fisc” fiind interpretat ca „instituție a statului învestită cu dreptul și obligația de a așeza, de a încasa și de a urmări plata impozitelor și a taxelor datorate statului de către contribuabili”.2

În accepțiunea sa economică, „fiscalitatea reprezintă nu numai ansamblul reglementărilor privind stabilirea și perceperea impozitelor, ci și o caracteristică a politicii statului în materie de impozite și o expresie a sarcinilor fiscale ale diferitelor categorii de contribuabili”.3

În sens juridic, fiscalitatea reprezintă ansamblul legilor și regulilor cu privire la impozite. Sau, așa cum subliniază unii autori, fiscalitatea se prezintă ca un corpus de reguli și mecanisme menite să asigure realizarea rolului fundamental pe care îl joacă impozitele în funcționarea organismului statal și, pe un plan mai larg, a vieții sociale în ansamblul ei.4

Atenția acordată sistemului fiscal decurge din motive diverse. În primul rând, prin majorarea veniturilor fiscale se poate efectua o consolidare vizibilă la nivel național. Pentru asta există numeroase dispute conceptuale a raportului de influență inversă dintre nivelul de impozitare și ritmul de creștere al produsului intern brut (Skinner & Engen, 1992).

De a lungul anilor, rolul politicii fiscale a fost orientat în funcție de nevoile de la nivel macroeconomic. În analiza lor, autorii Romer și Romer (2010) pun în evidență ipostazele la nivelul cărora autoritățile fiscale au întrepătruns reglementări variate de natură fiscală:

- promovarea creșterii economice sănătoase pe termen lung;

- finanțarea deficitului bugetar;

- eliminarea consecințelor negative care înfrânează creșterea economică.

Cu privire la rolul politicii fiscale care vizează creșterea economică, specialiștii au folosit modele de creștere corelate cu diferite reglementări în materie fiscală pentru a evidenția această raport de influență. Modelul neoclasic dezvoltat de Solow (1956) evidențiază nivelul redus de eficiență a politcii fiscale în creșterea PIB pe termen lung. Potrivit analizei sale, factorii pe care se bazează producția, precum piața forței de muncă și progresul tehnic nu se consideră în sistemul modelului.

Armonizarea fiscală implică un proces de corelare între normelor juridice naționale ale țărilor membre, precum și între normele juridice naționale și normele comunitare, semnificând de fapt obligația sistemelor fiscale naționale de a respecta reglementările comunitare, obligația fundamentată pe elementul prevalenței normelor comunitare în relație cu cele naționale.

Armonizarea fiscală are la bază o armonizare legislativă, care trebuie să urmărească toate tipurile și modelele de impozite aplicate în statele comunitare.

Îndeplinirea acestor obiective întâlnește o serie de obstacole:

- la nivelul UE nu este încă clar conturat un principiu privind aplicarea sistematică a normelor comunitare cunoscute armonizării și unificării legislației fiscale a țărilot membre;

- nu s-a considerat până în acest moment distrorsionant faptul că sunt diferențe foarte semnificative între reglementările unor impuneri (cum de altfel, între alte impozite nu sunt diferențe de tratament evidente);

- legislațiile naționale cu privire la impozitele directe fac față mai bine modificăriloor decât legislația asupra impozitelor indirecte (de exemplu, TVA). Dificultățile întâlnite în efortul de armonizare legislativă, a determinat U.E să caute metode mai eficiente și mai ușor de acceptat de către țările în cauză, respectiv prin folosirea altor metode de cooperare fiscală între statele membre. Astfel s-a urmărit: - coordonarea politicilor fiscale ale țărilor membre; - schimbul de date și informații, cooperarea între administrațiile fiscale; - cooperarea în cadrul organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică; - cooperarea sub forma unor acorduri politice.