Analiza TVA

CAPITOLUL I

DELIMITĂRI ŞI FUNDAMENTĂRI TEORETICE PRIVIND

TAXA PE VALOAREA ADĂUGATĂ

I.1. Fundamentarea teoretică a taxei pe valoarea adăugată

Taxa pe valoare adăugată este un impozit indirect, apărut de curând în peisajul sistemelor fiscale din diferite state. Acest impozit are o arie de răspândire destul de largă la nivelul globului. Pe parcursul timpului, de la aparitia acestuia în Franţa în anul 1954, tot mai multe state au manifestat interes pentru introducerea lui în sitemul fiscal propriu.

După Primul război mondial, Franţa a trecut la impunerea indirectă (asupra cheltuielilor). La început s-a procedat la organizarea unui sistem de impunere generală asupra cheltuielilor, care s-a manifestat prin introducerea în 1917 a taxei proporţionale asupra plătitorilor, prin aplicarea de timbre pe facturi, înlocuită în 1920 prin impozitul pe cifra de afaceri (asupra nivelului vânzărilor totale). În perioada 1925 – 1935 s-au aplicat taxe unice pentru diferite produse, ajungându-se la peste 30 de taxe unice.

Din anul 1937 s-a instituit taxa unică asupra producţiei, urmată de o taxă asupra prestaţiilor. În 1948 se trece la sistemul plaţilor fracţionate (fiecare producător îşi plăteşte taxa asupra vânzărilor sale totale), iar prin perfecţionarea taxei pe producţie se instituie impozitul indirect fundamental, cu o cotă unică de 15,35 %.

Originea taxei pe valoarea adăugată se găseşte în reforma fiscală din anii 1954-1955, înlocuind vechea taxă pe cifra de afaceri, printr-o taxă unică pe cifra de afaceri, plătită în diferite stadii ale producţiei de către unii producători, fără a fi însă un impozit cumulat. Astfel, fiecare producător avea dreptul să deducă taxele pe valoarea adăugată suportate anterior proceselor de producţie, atât pentru materiile prime încorporate în produse, cât şi cele pentru investiţii destinate dezvoltării activităţilor economice.

Această reformă este urmată de alte reforme care au dus la perfecţionarea taxei pe valoare adăugată în Franţa. Astfel, în 1958 regimul juridic al taxei pe valoare adăugată suferă o profundă simplificare şi se generalizează prin lărgirea sferei de cuprindere a produselor, iar numărul cotelor se reduce la cinci. În anul 1966 se trece la o nouă reducere a cotelor la patru: cota normală, cota majorată, cota intermediară şi cota redusă. O lărgire a sferei de aplicare a taxei pe valoare adăugată are loc prin Legea financiară din 29 decembrie 1978, devenind în acest fel principalul impozit indirect.

Demonstrând calităţile unui impozit modern, cu randament fiscal sporit, începând cu 1 ianuarie 1970, el a fost adoptat de către ţările membre ale Pieţei Comune, urmărindu-se eliminarea sistemului de impozitare în cascadă, care se mai practică încă prin impozitul pe cifra de afaceri. În 1977 s-a realizat implementare definitivă a taxei pe valoarea adăugată în ţările membre ale Comunităţii Economice Europene.