Capitalul unei Firme

CAPITOLUL I

CAPITALUL FIRMELOR PRIVATE

CONCEPT

CLASIFICĂRI

MODALITĂŢI DE FORMARE

1.1. DEFINIREA CAPITALULUI

TIPURI DE CAPITAL ÎN FUNCŢIE DE PROVENIENŢĂ

Capitalul reprezintă contribuţia asociaţilor la constituirea capitalului economic prin aportul în numerar sau prin aportul în natură. Structura capitalului social defineşte partea fiecărui asociat la capitalul întreprinderii. Ea determină condiţiile exercitării puterii şi repartizării rezultatelor.

Din momentul creării societăţii, capitalul social este reprezentat de valoarea activului social constituit. În timpul vieţii întreprinderii, el este o valoare de referinţă, din moment ce, activul social nu se recomandă de a fi diminuat decât în situaţii speciale. În cursul vieţii societăţii, capitalul social poate fi sporit prin efectuarea de noi aporturi, fie prin încorporarea de rezerve şi/sau beneficii. Însă, modificarea capitalului social este considerată ca o modalitate statutară a societăţii, operaţie impusă de o serie de formalităţi juridice specifice.

Diferenţierea dintre capitalul social şi capitalurile proprii este valabilă atât în plan contabil, juridic cât şi financiar. Capitalul social este o componentă a capitalurilor proprii. Totalul lui este independent de rezultatele societăţii, iar cel al capitalurilor proprii fluctuează în funcţie de beneficii sau pierderi.

Funcţiile capitalului sunt:

Sursă de finanţare;

Cheie de repartiţie a drepturilor asociaţilor;

Gaj pentru creditori.

Capitalul social ca sursă de finanţare. Aporturile în capitalul social sunt o sursă de finanţare. Ele reprezintă , de altfel, un angajament definitiv din partea asociaţilor de a-şi asuma riscul legat de fluctuaţiile activităţii economice a societăţii comerciale. Devenind asociat sau acţionar, investitorul angajează resurse financiare fără contrapartida unei remuneraţii fixate apriori.

Investitorul în capital social are desigur, ca obiectiv, partajul profitului, dar acest obiectiv este indisociabil de responsabilitatea sa de asumare a pierderilor în caz de dificultăţi financiare ale întreprinderii.

Funcţia de asumare sau de luare a riscului este esenţială în cadrul gestionării surselor de finanţare, riscul economic al întreprinderii fiind inevitabil. În acest fel se explică de ce o societate comercială – în cazul în care statutul juridic limitează responsabilitatea asociaţilor relativ la creditori – ar avea dificultăţi în a se dezvolta fără un capital social suficient.

Tot astfel se explică şi dificultatea reglementărilor aplicabile capitalului social în societăţile cu răspundere limitată. În aceste forme juridice cei ce investesc în fondurile proprii ale societăţii au o responsabilitate limitată până la concurenţa aporturilor lor, vis-a-vis de creditorii societăţii. Ştiind că acţionarii ar putea să se prevaleze de acest principiu de responsabilitate limitată, creditorii nu pot decât să-şi subordoneze angajamentul lor în funcţie de existenţa unui capital social suficient.

Capitalul social, cheie de repartiţie a drepturilor asociaţilor. În principiu, proporţia capitalului social deţinut de un asociat determină proporţia drepturilor sale. Astfel, juriştii prezintă capitalul ca o cheie de repartiţie a drepturilor între asociaţi. Regula de proporţionalitate a drepturilor asociaţilor este în funcţie de capitalul raportat atât în ceea ce priveşte drepturile lor băneşti, cât şi prerogative extra - patrimoniale.

Această regulă se aplică prin dreptul de vot în adunările generale ale acţionarilor, dreptul de partaj asupra profitului sub forma dividendelor şi dreptul la valoarea activului net în caz de lichidare a societăţii.

Capitalul social ca protecţie a creditorilor. Capitalul social este considerat, în general, ca principală garanţie pentru creditorii unei societăţi comerciale. Această expresie este destul de ambiguă, în măsura în care capitalul social nu este un activ sesizabil.

Singura garanţie veritabilă a creditorilor este activul social corespunzător bunurilor aflate în patrimoniul agentului economic.

Pentru a îndeplini rolul de protecţie reală a creditorilor, se impune ca regulile contabile să facă o reprezentare fidelă a valorii activului social al firmei precum şi asigurarea realităţii capitalului social, ce este înscris în conturile societăţii.

Această reglementare este stabilită pe baza principiului stabilităţii şi intangibilităţii capitalului social care trebuie să asigure menţinerea substanţei economice a întreprinderii.

În funcţie de provenienţă capitalurile firmelor se clasifică astfel:

Capitaluri proprii;

Capitaluri împrumutate;

Capitaluri atrase.

Capitalurile proprii, înaintea repartiţiei sunt constituite din suma aporturilor diferenţelor de reevaluare, subvenţii pentru investiţii, provizioanele reglementate şi profituri.

Capitalurile proprii după repartiţie sunt amputate cu dividendele distribuite asociaţilor la sfârşitul exerciţiului. Menţionăm că numai evaluarea contabilă a capitalurilor proprii înaintea repartiţiei are o semnificaţie juridică.

Mărimea contabilă a capitalurilor proprii este dominată de viziunea patrimonială a întreprinderii şi de necesitatea de a da, în relaţie cu funcţia de garanţie a capitalurilor proprii, o valoarea prudentă şi avizată a activului net social. Aceasta reflectă influenţa reprezentării funcţionale în legătură cu cea de a doua funcţie a capitalurilor proprii, cea de finanţare a întreprinderii.

Conform viziunii patrimoniale, mărimea capitalurilor proprii înscrise în bilanţ trebuie să reflecte diferenţa între valoarea ansamblului elementelor de activ ale întreprinderii şi totalul elementelor de pasiv externe. Din acest punct de vedere, capitalurile proprii corespund surplusului de valoare al elementelor de activ ale întreprinderii în raport cu pasivul său exigibil.

De fapt, capitalurile proprii reprezintă bogăţia asociaţilor, iar, în cazul cesiunii activităţii sau lichidării, totalul acestora reprezintă bogăţia distribuită asociaţilor sau bogăţia disponibilă după stingerea obligaţiilor faţă de toţi creditorii societăţii.

Conform viziunii funcţionale, capitalurile proprii sunt resurse financiare care participă împreună cu capitalurile împrumutate la finanţarea întreprinderii.

Spre deosebire de capitalurile împrumutate, capitalurile proprii sunt resurse neexigibile.

Pe de altă parte, capitalurile proprii sunt fondurile din care remunerarea nu se face apriori. În măsura în care capitalurile proprii sunt fondurile definite ale unei societăţi, acestea sunt fonduri proprii, în sensul cel mai strict al cuvântului.

Dubla caracterizare a capitalurilor proprii rezultă din dubla funcţie a fondurilor proprii într-o întreprindere. În contrapartida valorii nete a activului social, capitalurile proprii constituie o protecţie pentru creditorii întreprinderii şi corespund funcţiei de garanţie pentru creditori.

Ca surse financiare, capitalurile proprii au un rol determinant în definirea capacităţii de finanţare a întreprinderii, şi în consecinţă, în formarea activului social, deoarece contribuie la finanţarea întreprinderii şi asigură preluarea riscului ce caracterizează activitatea economică a acesteia. În măsura în care riscul este inevitabil, fondurile proprii sunt un element determinant pentru formarea activului fiecărei societăţi comerciale.

Capitalurile proprii sau fondurile proprii sunt definite pe baza unor criterii: neexigibilitatea capitalurilor, natura remunerării investitorilor, dreptul la beneficiul de lichidare şi recunoaşterea drepturilor nebăneşti, care dau un statut particular aporturilor în fonduri proprii.

Fiind capitaluri neexigibile, capitalurile proprii sunt amortizabile, iar durata de punere la dispoziţia întreprinderii este nedeterminată.

Remunerarea capitalurilor proprii nu se face apriori, ci depinde de rezultatul rezidual al întreprinderii sau rezultatul net. De asemenea, vărsământul în vederea remunerării proprietarilor acestor capitaluri nu poate interveni decât dacă există un rezultat distribuibil.

În cazul cesiunii sau lichidării activităţii aportorii în fonduri proprii sunt beneficiarii activului rezidual. Investitorii în fonduri proprii au drepturi extrapatrimoniale sau drepturi nebăneşti. Acestea din urmă sunt date de dreptul de vot în adunările generale, reprezentate prin funcţia de control ce este stipulată prin statutul asociaţilor şi contractul de societate.