Obiectul și Metoda Contabilității

I.Obiectul de studiu a contabilităţii

La baza obiectului de studiu a contabilităţii este pus patrimoniul întreprinderii deoarece contabilitatea a apărut din necesitatea cunoaşterii şi gestiunii eficiente a patrimoniului.

Prin patrimoniu se înţelege totalitatea bunurilor ce aparţin unei persoane fizice sau juridice, dobîndite în cadrul relaţiilor de drepturi şi obligaţii.

De aici rezultă că patrimoniul este format din două părţi interdependente:

- persoană fizică sau juridică ca subiect de patrimoniu

- relaţiile de drepturi şi obligaţii în cadrul cărora au fost procurate aceste bunuri.

Bunurile economice ca obiecte de drepturi şi obligaţii formează averea, adică acea parte a patimoniului cu conţinut complet, material, determinate fizic şi economic.

Determinarea fizică a bunurilor economice remarcă faptul că ele au o formă concretă (mărfuri, produse, utilaje, materiale).

Determinarea economică a bunurilor se concentrează prin utilitatea (capacitatea) bunului de a satisface anumite cerinţe ale consumatorului şi valoarea lor (exprimarea lor) ceea ce crează posibilitatea de a fi schimbat în cadrul circuitului marfă-bani.

Ce-a de-a două componentă a patrimoniului, şi anume drepturile şi obligaţiile (care se mai pot numi şi surse de finanţare ale bunurilor economice) exprimă raportul de proprietate în cadrul căreia se procură şi se gestionează bunurile.

Relaţiile de drept au în vedere situaţia în care subiectul de patrimoniu (întreprinderea) îşi procură o parte din avere din resursele proprii, bunurile respective îi aparţin de drept, iar partea respectivă din patrimoniu poartă denumirea de patrimoniu propriu.

Relaţiile de obligaţie au în vedere situaţia în care subiectul de patrimoniu (întreprinderea) îşi procură o parte din avere din resursele aparţinînd altor persoane fizice şi juridice, bunurile respective nu-i aparţin de drept, echivalentul valoric al acestoa trebuie restituit proprietarului, fapt pentru care partea corespunzătoare de patrimoniu poartă denumirea de patrimoniu străin.

II. Elementele patrimoniale de activ ale întreprinderii. Caracteristica şi clasificarea lor

Bunurile economice şi sursele lor de constituire (relaţiile de drepturi şi obligaţii) au fost denumite respectiv de noţiunile de activ şi pasiv.

Denumirea de activ provine de la caracteristica bunurilor economice de a se afla în continuă mişcare şi transformare în cadrul circuitului economic.

Structura activelor se modifică în permanenţă datorită operaţiunilor ocaziţionale de procesul de aprovizionare cu noi bunuri economice de participarea lor la procesul de producţie, unde îşi schimbă forma, conţinutul şi proprietăţile fizice sau chimice, precum şi de operaţiile procesului de desfacere a produselor şi mărfurilor.

Sursele de constituire a bunurilor economice spre deosebire de bunurile economice apar ca ceva static, ele nu-şi schimbă volumul şi structura în mod independent, ci modificările sunt condiţionate de mişcările şi transformările bunurilor economice din activ, de aceea sînt denumite pasive.

Deci, activele cuprind bunurile economice ca avere concretă şi drepturile de creanţe, iar pasivele cuprind sursele de formae a acestor bunuri, ca surse proprii şi surse străine.

Conţinutul activului întreprinderii este stabilit în bază a două criterii:

- modul de valorificae

- gradul de lichiditate a bunurilor economice

Modul de valorificare a bunurilor economice se referă la felul în care ele participă la procesul de producţie în care se consumă şi îşi transmit valoarea asupra produselor obţinute, inclusiv la felul cum se asigură reproducţia lor. Astfel, bunurile economice utilizate într-o întreprindere pot fi de două categorii:

-unele cu o durată mai mare de funcţionare şi care se consumă şi se valorifică în mod treptat pe parcursul a mai multor cicluri de exploatare

-altele care se consumă dintr-o dată şi care trebuie reînoite cu exemplare noi în fiecare ciclu de exploatare

Prin lichididate se are în vedere, capacitatea fiecărui mijloc economic de a parcurge calea normală a circuitului de exploatare pînă la transformarea lui în bani.

Gradul de lichiditate este termenul în care un bun economic sau drept poate fi transformat în bani lichizi, în cursul circuitului lui.