Aspecte de teorie și practică judiciară în materia infracțiunii de delapidare

CAPITOLUL I

INTRODUCERE; EVOLUŢIA INFRACŢIUNII DE DELAPIDARE ÎN CADRUL INFRACŢIUNILOR CONTRA PATRIMONIULUI

1.1Evoluţia reglementărilor privind protecţia penală a patrimoniului

Încă din cele mai vechi timpuri sistemul de norme ce guvernau societatea au incriminat şi sancţionat fapte săvârşite contra patrimoniului.

In Comuna primitivă când "societatea" era formata dintr-un grup restrâns de oameni ce trăiau într-un teritoriu redus fiind conduşi de un şef,acesta pe lângă atribuţiile religioase şi militare avea şi atribuţii de judecător.De precizat că numărul faptelor ce erau pedepsite era redus, dintre cele îndreptate contra patrimoniului fiind cunoscute doar furtul, jaful.

Ulterior în perioada feudală,legislaţia penală se extinde şi cuprinde în sfera sa toate faptele prin care se puteau aduce vătămări patrimoniului.

Dacă pentru unele fapte se aplicau pedepse fizice uşoare pentru altele se poate constata o cruzime nemaiîntalnita în perioada actuală.

Pentru o serie de furturi mărunte se aplicau pedepse cu biciuirea dar pentru fapte grave se putea ajunge până la pedeapsa cu moartea ori tăierea unui braţ. Numărul faptelor antisociale îndreptate împotriva patrimoniului s-au mărit,apărând pe lângă furt,tâlhărie,jaf şi alte forme de atingere a patrimoniului ca înşelăciunea,abuzul de încredere,gestiunea frauduloasă dar într-o formă incipientă deoarece erau considerate delicte civile.Erau drastic pedepsite faptele de furt şi tâlhărie.

În perioada feudală, s-a extins represiunea penală faţă de toate faptele prin care se leza patrimoniul. Furturile fără prea mare semnifi-caţie (cele mărunte) erau pedepsite cu biciuirea, însă, la al treilea furt se aplica pedeapsa cu moartea. Pentru furturile grave şi la primul furt se aplica pedeapsa cu moartea.

Din cele mai vechi timpuri, prin legile penale au fost incriminate şi sancţionate faptele comise împotriva patrimoniului.

În vechiul drept românesc, existau reglementări referitoare la infracţiunile contra patrimoniului. Pravilele luiVasile Lupu şi Matei Basarab, codicele penale ale lui Alexandru Sturza în Moldova şi a lui Barbu Ştirbei în Muntenia, conţineau prevederi referitoare la infracţi-unile de furt,tâlhărie, etc.

Codul penal român din 1864 cuprindea în capitolul referitor la "Crime şi delicte contra proprietarilor" numeroase incriminări referitoare la apărarea patrimoniului.

Codul penal român din 1936 cuprindea, în Cartea II, Titlul XIV, infracţiuni contra patrimoniului, sistematizate în 5 capitole astfel:

• capitolul I - Furtul;

• capitolul II - Tâlhăria şi pirateria;

• capitolul III - Delicte contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii;

• capitolul IV - Strămutarea de hotar, desfiinţarea semnelor de hotar, stricăciuni şi alte tulburări aduse proprietăţii;

• capitolul V - Jocul de noroc, loteria şi specula contra economiei publice.

Pe lângă infracţiunile prevăzute de Codurile penale de la 1864 cât şi de la 1936, au existat şi anumite infracţiuni prevăzute în Codul Justiţiei Militare, în Codul Comercial, în Codul Silvic şi în Codul Marinei Comerciale.

În perioada ce a urmat după anul 1944, în conformitate cu ideologia vremii şi cu modelul de a concepe existenţa proprietăţii, a fost adoptat Decretul numărul 192/1950, implicit aceea de "avut obştesc". Prin acest decret, a fost introdus în Codul penal din 1936, Titlul XIV, cu un nou capitol intitulat "Unele infracţiuni contra avutului obştesc", căruia, ulterior, i s-au produs modificări în privinţa agravării pedepselor.

Acest act normativ a marcat momentul în care pentru prima oară apare o ocrotire discriminatorie a patrimoniului după cum acesta era considerat "particular" sau "obştesc".

Autorii Codului Penal de la 1968, n-au făcut şi nici nu puteau să facă altfel, decât să consacre mai departe această concepţie de ocrotire diferenţiată a patrimoniului.

Aşa se explică ca în Titlul III al acestui Cod penal, au fost prevă-zute infracţiuni contra avutului particular, iar în Titlul IV, infracţiunile contra avutului obştesc.

Cadrul juridic cuprins în Constituţia României din 1991 a deter-minat noi reglementări penale în materia infracţiunilor contra patrimo-niului. În Constituţie sunt cuprinse norme cu caracter de principii funda-mentale referitoare la proprietate.

Astfel, sunt stabilite formele de proprietate şi anume : publică şi privată. De asemenea, sunt arătaţi cei cărora le aparţin bunurile ce fac parte din fiecare formă de proprietate.

Plecând de la necesitatea punerii de acord a legii penale cu normele constituţionale ,Parlamentul României a adoptat Legea 140/1996 de modificare şi completare a Codului penal prin care se prevede o reglementare nouă în materia infracţiunilor contra patrimoniului.

1.2 Noţiunea de patrimoniu-obiect al ocrotirii penale

Patrimoniul este conceput ca un ansamblu de drepturi şi obligaţii evaluabile în bani, aparţinând unei persoane fizice sau juridice(*1). În sens economic, patrimoniul desemnează totalitatea bunurilor care alcătuiesc averea unei persoane.

Plecând de la ideea că patrimoniul este o sumă de valori,iar nu o mulţime de lucruri materiale,corporale,unii autori au definit patrimoniul ca fiind "ansamblul drepturilor şi obligaţiilor unei persoane care au sau reprezintă o valoare pecuniară sau economică, adică se pot evalua în bani"(*2).

*1. C. Stǎtescu, C. Bîrsan, Drept civil, drepturile reale, Universitatea Bucureşti, 1988 pg.4.

*2. C. Hamangiu, I. Rosetti-Bǎlǎnescu, Al. Bǎicoianu, Tratat de drept civil român, vol.1, Bucureşti, 1928, pg 84

Într-o altă lucrare(*1), patrimoniul este definit ca fiind "totalitatea drepturilor şi obligaţiilor care au valoare economică aparţinând unei persoane." Din cuprinsul patrimoniului fac parte: bunurile corporale, incorporale, bunurile consumptibile ori fungibile, mobile sau imobile, principale sau accesorii, etc.,adică tot ceea ce reprezintă puteri, facultăţi, aptitudini ale subiectului din punct de vedere al valorii lor economice şi a raporturilor care se nasc din exerciţiu acestor puteri, facultăţi, aptitudini(*2).

Dacă sub aspectul dreptului civil, patrimoniul este definit în sensurile sus-menţionate, în dreptul penal noţiunea de "patrimoniu" are un inteles mai restrâns şi se referă la bunuri nu ca universalitate, ci în individualitatea lor susceptibilă de a fi distruse, gestionate fraudulos, etc. Ca şi în cazul altor valori sociale de mare însemnătate, patrimoniul este ocrotit prin incriminarea faptelor care îi aduc atingere. Aceste fapte constituie infracţiuni şi sunt prevăzute în Titlul III al Codului penal.

Sub denumirea generică de "Infracţiuni contra patrimoniului" dată Titlului III, se află două categorii de bunuri susceptibile a fi ocrotite prin incriminarea faptelor contra patrimoniului,în raport cu forme diferite de proprietate.