Tortura între Natural și Pozitiv

I. Introducere

Să presupunem că într-un stat american, pe fondul înmulţirii actelor teroriste interne, se adoptă o lege conform căreia tortura ar trebui să fie legală, permisă şi încurajată în condiţiile în care rezultatul ei este obţinerea de informaţii utile statului.

În cadrul eseului meu, am încercat să analizez această lege atât din perspectiva dreptului natural, cât şi din cea a dreptului pozitiv. Nu m-am situat în nici una dintre tabere, întrucât am vrut să pot surprinde ambele extreme cât mai obiectiv. Scopul meu nu a fost acela de a arăta că un concept ar fi mai bun decât altul. Nu am vrut să arăt decât imposibila reconciliere dintre legea pozitivă şi cea naturală, dar şi senzaţia uşor derutanta pe care o provoacă faptul că doi oameni pot vedea acelaşi lucru în moduri diametral opuse. Iar acest lucru nu este nimic altceva decât legea, lege ce ar trebui să fie cât mai clară.

Prin noţinea de drept pozitiv am înţeles tot ceea ce ţine de lege scrisă, artificială. Convenţiile umane sunt cele ce primează în faţa conţinutului ce poate în mod teoretic să aibă orice fel de natură: imorală sau morală, contrară firescului sau perfect naturala. Pozitivismul presupune trei mare teze: teza faptelor sociale ( faptele sociale fac ca legea să fie validă), teza convenţionalistă (validitatea legii nu depinde de conţinut, ci de convenţiile umane) şi teza separabilităţii dintre legal şi moral (legea este independentă de morală).

Prin drept natural am înţeles o lege ce există în mod firesc şi independent de opţiunile pe care o comunitate le poate lua cu privire la sistemul său de legi juridice. Dreptul natural poate avea fundament divin (lege înscrisă în natura fiinţelor vii), raţional (nici o fiinţă raţională nu poate contesta legea naturală bazată pe raţiune ), moral (dacă într-o societate există o lege imorală înseamnă că aceea lege nu este una adevărată).

Prin termenul de interpretare juridică am desemnat liantul ce pune în legătura norma de drept cu situaţia de fapt, relaţia socială abstractă cu relaţia socială concretă.

În literatura de specialitate există mari dispute. Pe de-o parte tabăra adepţilor dreptului natural ( Joel Feinberg, Antony D’Amato), iar pe de altă parte adepţii dreptului pozitiv (H.L.A. Hart, Hans Kelsen).

Joel Feinberg lansează ipoteza conform căreia un drept natural este un drept moral derivat din chiar natura umană. Avem drepturi naturale aşa cum avem şi muşchi, oase, organe interne. Acestea ne sunt oferite în virtutea unor legi naturale ce guvernează fiinţa umană.

Lucrarea lui Hans Kelsen, Doctrina pură a dreptului, reprezintă însăşi expresia pozitivismului juridic. Se resping în totalitate poziţiile dreptului natural, dar şi ale sociologiei. ,,Lucrarea vrea să debaraseze ştiinţa deptului de toate elementele care-i sunt străine. Aşadar, o teorie pură a dreptului nu trebuie să se lase contaminată de politică, etică, sociologie sau istorie. Sarcina ei este cunoaşterea a tot ce este esenţial şi necesar în drept, ea fiind liberă în consecinţă de tot ce este schimbător şi fortuit. “

Hart relevă specificacitaea gândirii juridice şi a limbajului juridic, virtuţile analizei conceptuale şi complexitatea relaţiilor dintre realitatea socială şi normele juridice. Se pun în valoare valenţele limbajului comun a cărui epurare şi precizare ar avea efecte benefice în drept.

Am încercat să ilustrez ambele puncte de vedere. Nu m-am situat în nici una dintre tabere, pentru că am vrut să surprind ambele extreme cât mai obiectiv. Scopul meu nu a fost acela de a arăta că un concept ar fi mai bun decât altul. Nu am vrut să arăt decât imposibila reconciliere dintre positivism şi drept natural, dar şi senzaţia nelămurită, uşor derutantă pe care o provoacă faptul că doi oameni pot vedea acelaşi lucru în moduri diametral opuse.