Voința Juridică

1. CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE

1.1. Preliminarii

Voinţa este neîndoielnic unul dintre cuvintele cu o mare frecvenţă în limbajul uzual datorită, in principal, faptului că acest termen se asociază dorinţei omului de a tinde către ceva, de a realiza ceva, de a înfăptui anumite scopuri, de a obţine cele necesare traiului zilnic, de a împlini un ideal etc.

Aproape că nu există domeniu de activitate în care să nu se întrebuinţeze acest cuvânt, fie in legătură cu ce işi propune fiecare specialist, fie pentru că, în anumite limite specialiştii operează cu această categorie psihologică, fiind neîndoielnic faptul că voinţa – categorie psihologică – are o serie de aplicaţii în domenii ale stiinţei şi practicii (de exemplu în teoria şi practica medicală se apelează tot mai mult la factorul psihologic urmărindu-se să se insufle pacientului voinţa de a trăi, de a se face bine, capacitate datorită căreia vindecarea devine mai uşor de realizat) .

În domeniul dreptului, voinţa se întâlneşte la fiecare pas: voinţa de stat care este încorporată în lege (legea nefiind altceva decât expresia acestei voinţe), voinţa individuală (unilaterală) care se poate manifesta fie în vederea realizării unor acorduri de voinţă, fie pentru că în mod excepţional produce ea singură efecte juridice ; efectele juridice ale acţiunilor sau inacţiunilor omului diferă uneori de faptul dacă acestea sunt voluntare sau involuntare.

Dacă la toate acestea adăugăm interesul pe care îl prezintă astăzi voinţa statelor şi popoarelor în dreptul internaţional, în edificarea păcii mondiale avem, în linii generale, imaginea a ceea ce înseamna voinţa în drept.

1.2. Definiţie

Literatura de specialitate acordă neîndoielnic din ce în ce tot mai puţină atenţie acestui concept, voinţa. Din „tăcerea” literaturii de specialitate s-ar putea trage concluzia că este posibil ca psihologia să nege existenţa voinţei şi importanţa ei. Dar, este clar că psihologia nu neagă voinţa ci respinge doar sensul empiric al voinţei, voinţa considerată ca şi entitate distinctă şi independentă.

Literatura de specialitate consideră că voinţa este o capacitate a omului de a-şi propune scopuri şi de a-şi realiza aceste scopuri pe calea unor activităţi care implică învingerea anumitor obstacole prin punerea în funcţiune a resurselor sale psihice şi morale.Voinţa este capacitatea omului de a-şi planifica, de a-şi organiza, de a efectua şi de a-şi controla activitatea în vederea realizării scopurilor .

Voinţa este considerată a fi, conform definiţiei date de psihologie, capacitate şi proces psihic de conducere a activităţilor sub toate aspectele ei, sistem de autoreglaj superior întrucat este efectuat precumpănitor prin cel de-al doilea sistem de semnalizare şi implică deliberare, scop şi pe plan elaborat conştient, organizarea forţelor proprii prin stăpânirea unora şi mobilizarea şi angajarea altora.

În literatura juridică de specialitate voinţa este considerată a fi elementul fundamental (constitutiv) al actului juridic în construcţia căreia intră două elemente: consimţământul, constând în hotărârea de a te obliga juridiceşte şi manifestarea ei în exterior, şi cauza adică scopul urmărit.

Unii autori consideră ca o condiţie esenţială de validitate a actului juridic (sau ca un element structural) voinţa juridică, element ce înglobează deopotrivă, atât consimţământul cât şi cauza actului juridic, alţi autori, dimpotrivă analizează voinţa ca şi element identic cu consimţământul, cauza constituind un element distinct de voinţă. Poziţia tradiţională în literatura română consacrată de art.948 Cod civil are în vedere cauza şi consimţământul ca şi condiţie a actului juridic civil şi nu voinţa ca element care include pe cele două condiţii.

1.3. Bazele ştiinţifice ale construcţiei voinţei juridice

Psihologia ne furnizează datele pe baza cărora se face construcţia voinţei juridice. Astfel potrivit acestei ştiinte, fenomenele psihologice se împart în fapte de inteligenţă sau de conştiinta, de sensibilitate şi de voinţă dar această împărţire nu are decât valoarea unei metode de cercetare. Aceste trei laturi ale vieţii psihice – cunoaşterea, afectivitatea şi voinţa – nu sunt despărţite între ele prin hotare de netrecut. În realitatea ei psihologică, voinţa reprezintă un fenomen complex care cuprinde şi stări intelectuale şi stări afective, caracterul său propriu constând în aceea că este o sinteză nouă şi activă a unor elemente foarte variate şi pe care le putem clasifica în toate celelalte categorii de fenomene psihologice.