Ghimbir

I. INTRODUCERE

Fără îndoială una dintre mirodeniile cele mai cunoscute din lume, ghimbirul a fost menționat prima dată în medicina naturistă chineză în urmaă cu de ani. În Europa, a fost folosit în Evul Mediu la prepararea cărnii, dar s-a depreciat odată cu războaiele mirodeniilor din secolul al XVII-lea, când prețul lui a crescut foarte mult. Aroma este caldă, înțepătoare, dulce și lemnoasă.

Ceaiul de ghimbir este considerat un bun remediu împotriva durerilor de stomac și a grețurilor de dimineață.

Ghimbirul este o plantă perenă care crește la tropice, este originar din Asia tropicală. Este cultivată în India, Indonezia, China, Japonia, Australia, America de Sud și Nigeria.

Este o plantă asemănătoare trestiei,care crește câteodată mai înaltă de 90 de centimetri. Are frunze înguste și boboci mici din care ies flori galben-roșii. Conține uleiuri esențiale și rășini (galangol, alpinol), care îi dau gustul distinctive. Mai precis, rizomul, cunoscut drept “rădăcină de ghimbir”, deși nu este propiu-zis rădăcina plantei, este acela care dă ghimbirului gustul.

În anul 500 î.Hr., filosoful Confucius asezona mâncarea cu ghimbir. Consumul zilnic de ghimbir se credea a asigura o viață lungă.

Ceaiul și băile cu ghimbir sunt prescrise de medicina alternative asiatică pentru rheumatism, dureri de mușchi sau răceli. Ghimbirul stimulează apetit, digestia și calmează crampele.

Rădăcina groasă și fibroasă a plantei perene z. Officinale, care crește cam 90 cm în înalțime, având niște țepi lungi cu flori albe sau galbene, dungate cu albastru.

Din rizomii tineri se obține ghimbirul proaspăt și cel cristalizat.

În Europa și America de Nord, ghimbirul este folosit ca mirodenie pentru deserturi, biscuiți, prăjituri și este foarte apreciat pentru aroma pe care o confer băuturilor. Este utilizat peste tot în Asia la aperitive și antreuri, cum ar fi curry, salate, murături.

În China, este present în majoritatea rețetelor cu carne și legume la tigaie, iar în Japonia este murat pentru a se obține beni shoga sau ester as și adăugat crud la tofu sau tăieței. Florile sunt folosite la gătit în sud-estul Asiei.

Ghimbirul proaspăt trebuie decojit înainte de a fi tocat fin și adăugat în mâncare. Ghimbirul uscat este rădăcina care a fost uscată, mcănată, devenind pulbere de ghimbir. Ghimbirul măcinat își pierde aroma repede.

1.1. Scurt istoric

Plantele au jucat întotdeauna un rol însemnat în medicina populară românească. Plantele medicinale și aromatice au fost bine cunoscute de călugări, mânăstirile reprezentând timp îndelungat cele mai importante așezământe în care au existat preocupări susținute privind recoltarea, cultura și utilizarea plantelor medicinale.

Cunoașterea lor s-a ridicat la nivelul unor cunoștințe științifice în secolele al XV-lea și al XVI-lea o dată cu înființarea primelor farmacii de la noi din țară. Cunoștințele privind plantele medicinale și aromatice sunt descrise într-o serie de manuscrise începând cu secolul al XVI-lea. Denumirile plantelor medicinale din culegerile tipărite la sfârșitul secolului al XVIII-lea ne prmit să cunoaștem cu precizie ce s-a utilizat în medicina științifică din acea perioadă.

În prima jumătate a asecolului al XIX-lea, în anul 1833, se înființează la Iași Societatea de Medici și Naturaliști care, de la bun început, îsi propune studiul florei și al plntelor medicinale. În anul 1862 apare prima ediție a farmacopeei române în care sunt cuprinse 217 drogui de origine vegetala, apropae jumătate din ele provenind din plante autohtone.

În 1904 s-a înființat la Cluj prima stațiune experimentală din lume consacrată exclusiv studiului plantelor medicinale și aromatice.

În zilele noastre aceste tradiții sunt continuate și amplificate considerabil de numeroase colective cazre studiază răspândirea plantelor medicinale în flora spontană, măsurile agrotehnice în vederea introducerii lor în ultură, crearea de soiuri, compoziția chimică, acțiunea farmacodinamicăși valoarea terapeutică a plantelor medicinale și aromatice din țara noastră.