Statul modern - stat national

Termenul de nationalitate a aparut in secolul XVII la spanioli: nacionalidad si la englezi: nationality si intra in vocabularul francez pe la 1770 cu sensul de constiinta nationala. Va dobandi o alta semnificatie, in forme de plural, nationalitati, pentru a desemna aspiratia la unitate sau la independenta a popoarelor fara organizare de stat; forma de singular desemna apartenenta legala a unei personae fata de tara.

Insa termenul de nationalism este relativ nou, aparut in jurul lui 1798, si are conotatia de spirit revolutionar, pentru francezi; mai tarziu, pe la 1836, Lamartine ii va atribui sensul de atasament patriotic, iar Proudhon ii va conferi fie o nuanta peiorativa, atunci cand condamna agresivitatea natiunilor edificate (1849), fie una pozitiva, atunci cand aproba ambitia celor care vor sa se constituie ca atare (1865). In perioada 1870-1914 intelesul sau se va fixa la acceptia de particularism exagerat asociat adesea cu extremismul de dreapta. Inainte de a se naste conceptul politic al natiunii a aparut mai tarziu fata de conceptul social, cultural si antropologic.

Conceptul de patrie, inrudit cu nationalismul, in secolul al XVI-lea evoca paternitatea simbolica a pamantului natal, definitie acceptata si de Rousseau; peste doua secole, termenul va capata seminificatii noi: apartenenta afectiva la o natiune mai vasta reprezentata printr-un stat.In Anglia, patriotismul desemna, pe la 1720, o atitudine afectiva si morala de angajament activ in interesul patriei. In Franta, abia pe la 1750 va capata aceasta semnificatie; dupa caderea lui Napoleon patriotismul reprezenta un tip de atasament ostil puterii restaurate.

De asemenea, trebuie sa facem distinctie intre nationalitate si cetatenie, caci putem sa fim cetatenii unei natiuni si sa avem o alta nationalitate.

In dictionarul universal Larousse din 1874, cuvantul nationalism apare cu doua semnificatii: sovinism, preferinta oarba si exclusive pentru Natiunea sa; existenta proprie a popoarelor considerate ca natiuni independente(aceasta ultima interpretare va sta la baza miscarilor de idei din secolul nationalitatilor din Europa, secolul al XIX-lea). In secolul al XX-lea apar trei semnificatii ale cuvantului:

- patriotismul sovin ;

- sprijinul in revendicare independentei popoarelor supuse;

- profesiunea de credinta a grupurilor situate la extrema dreapta a esichierului politic.

Nationalismul presupune mai intai o durta a sentimentului de apartenenta la un grup extins. Din clipa aceea, el se stabileste si regasim astfel patriotismul, simpla dragoste de oameni si de lucruri care constituie acest grup extins. El devine apoi sentiment national: apartinem unei comunitati care inglobeaza familiile, cercurile prietenesti ale orasului, satului, provinciei. Apartenenta se dubleaza astfel cu un sentiment de solidaritate intre membrii.

Din acestea decurg doua urmari:

- dorinta de a trai impreuna suscita fie miscari de unitate nationala, in cazul in care o parte a Natiunii este in afara teritoriului in care traieste Natiunea majoritara;

- elanuri ale unitatii nationale, atunci cand exista amenintare exterioara(Patria in pericol) sau interna(probleme de excludere sau respingere prin refuzul neconationalilor de a se asimila).

Natiunile nu sunt simple fictiuni juridice ci produse ale istoriei.

Putem vorbi de nationalism si state nationale din a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, in urma revolutiilor americana si franceza. Daca nu ar fi gasit teren propice in Franta revolutionara, conceptul politic al natiunii s-ar fi dezvoltat in alta parte, intr-o maniera diferita. Peste tot in Europa se simta nevoia presanta de a reinnoi indicii de autoritate, prin moartea fizica sau simbolica a regilor: Louis al XVI-lea a fost ghilotinat in 1793, Gustav al III-lea al Suediei a fost asasinat in 1792. Remarcabil este faptul ca inventarea de catre francezi a principiului de legitimitate