Analiza stres - Primăria Brașov

Ipoteza şi instrumentul folosit

Această analiză pleacă de la următoarea ipoteză:

- Cu cât oamenii sunt mai în vârstă cu atât nivelul stresului ocupaţional este mai mare.

Pentru a efectua această analiză s-a utilizat un chestionar care are 6 subchestionare intitulate: „Ce părere aveţi despre serviciul dumneavoastră?”, „Cum vă apreciaţi starea curentă de sănătate?”, „Felul în care vă comportaţi în general”, „Cum interpretaţi evenimentele din jurul dumneavoastră?”, „Surse de tensiune în serviciul dumneavoastră”, „Cum faceţi faţă stresului la care sunteţi supus? ”. Fiecare din aceste subchestionare au mai multe întrebări la care subiecţii au trebuit să răspundă pe o scală de la 1 la 6 şi sunt destinate să măsoare atât sursele cât şi efectele stresului ocupaţional, un subiect care a fost îndelung cercetat şi pentru care există multe definiţii.

Operaţionalizarea termenului de stres

De origine engleză, cuvântul stress circumscrie o serie de substantive înrudite ca înţeles, dar cu nuanţe uşor diferite: presiune, apăsare, efort, solicitare, tensiune, constrângere, încordare nervoasă.

În limba franceză nu întâlnim cuvântul stress înainte de secolul XX; el a fost însă folosit în secolele precedente în limba engleză. Încă din secolul al XVII- lea era utilizat pentru a exprima suferinţa, privaţiunea, experienţele nefericite, necazurile, calamităţile, adversitatea, de fapt, consecinţele unei vieţi dificile rezumate într-un singur cuvânt. În secolul al XVIII-lea însă, se petrece o evoluţie semantică deoarece se trece de la consecinţa emoţională a stresului, la agentul care stă la originea lui: încărcătura care produce o tensiune şi determină, într-un timp mai scurt sau mai lung, deformarea „obiectului” (în metalurgie). În acest moment se constată că deseori cuvântul stress este însoţit de cuvântul strain, tensiune excesivă care duce la deformare şi/sau ruptură.

Extinzând prin analogie raţionamentul, s-a ajuns uşor la ideea că stresul, care poate deforma metalele, poate de asemenea antrena, pe termen lung, la fiinţele omeneşti, boli somatice şi/sau mentale, trecându-se astfel, de la o concepţie fizică la o concepţie medicală şi psihologică.

Cel care lansează în limbajul medical, încă din 1936, conceptul de stress este savantul canadian Hans Selye. Potrivit acestei concepţii, stresul este reacţia nespecifică a organismului la orice solicitare.

Descris de Hans Selye ca efort făcut de organism pentru a răspunde solicitărilor mediului, numit de el Sindrom General de Adaptare – SGA – ulterior, numit de alţii „Sindromul Selye”, conceptul s-a dovedit util prin rapiditatea cu care s-a impus în limbajul cotidian la nivel internaţional.

În ţara noastră, termenul este preluat iniţial în ortografia engleză, apoi într-o variantă ortografică adaptată, cu un singur s – stres – cu atât mai mult, cu cât a generat derivate adjectivale (stresant), substantivale (stresor) şi verbale (a stresa).

Definiţia cu cea mai largă circulaţie a stresului este starea biologică de alertă care mobilizează corpul pentru a răspunde sau a riposta la solicitări sau ameninţări.

Există 4 abordări diferite ale noţiunii de stres:

1. Stresul este o forţă care produce o tensiune urmată de o deformare a obiectului asupra căruia s-a exercitat, într-un fel, este vorba de un stimul extern, de un agent oarecare (agent fizic: zgomot, căldură, frig sau psihologic: doliu, pierderea locului de muncă etc.). acesta este sensul activ al stresului.

2. Stresul este rezultatul acţiunii unui agent şi/sau psihologic şi/sau social, agentul numit de Hans Selye stresor. Se impune astfel studierea stării de stres, adică a consecinţelor biologice, mentale şi psihice ale acţiunii acestui agent asupra sănătăţii persoanelor.

3. Stresul este în acelaşi timp stresorul sau agentul stresului, cât şi rezultatul acestei acţiuni în diferite dimensiuni individuale. Considerat în această accepţiune, îl regăsim în toate cercetările lui Selye, ale psihomaticienilor (F. Alexander), cât şi în lucrările de psihofiziologie din ultimii 40 de ani.

4. Stresul nu este privit în lumina consecinţelor sale somatice, ci, în primul rând, ca o apărare a modului în care funcţionează psihicul în faţa excitaţiilor senzoriale şi motrice iniţiate de acesta.

Stresul apare acum ca un agent extern resimţit de un individ într-un spaţiu-timp dat; perntru a-i face faţă, acesta pune în joc măsuri de apărare mentale, însoţite simultan de automatisme biologice. Viaţa psihică individuală poate fi dezorganizată (dr. Pierre Marty) de această acţiune care antrenează riscuri de somatizare, în cazul în care structura psihică fragilizată ar fi depăşită de nivelul ridicat al excitaţiilor senzorio-motrice.

Cele două mari componente ale stresului sunt: agentul stresor şi starea organismului.

Agentul stresor este desemnat prin factori nocivi sau stimuli psihici cu semnificaţie afectivă puternică.

Starea organismului se referă, de obicei, la răspunsurile emoţionale, „în exces”, care se exprimă vizibil în comportarea individului, în limbaj, în activitatea motorie, precum şi în devierea diferitelor constante fiziologice sau psihologice.