Aplanarea Crizei

Actorii implicaţi in aplanarea crizei: crize stăpânite de manageri, crize depăşite de echipe constituite ad-hoc, crize gestionate de sindicate.

În societatea în care trăim astăzi şi în care sistemele organizaţionale sunt din ce în ce mai complicate, crizele devin situaţii aproape inevitabile. Organizaţiile sunt pe zi ce trece mai complexe în ceea ce priveşte scopul lor, iar această epocă a “responsabilităţii industriilor” face ca situaţiile de acest gen să fie considerate într-un sens, „evenimente normale” de către manageri. Cert e că nici o organizaţie nu e scutită de apariţia unei astfel de situaţii, fie ea insituţie publică sau privată. (Jude Larkin, Michael Regester, Managementul crizelor şi al situaţiilor de risc, Comunicare.ro, 2003, Bucureşti).

Procesul de luare a deciziilor de către manageri

Managerii eficace trebuie să ia decizii pentru a soluţiona problemele care apar în cadrul organizaţiilor. Este necesar să se ia o decizie atunci când sunt îndeplinite următoarele condiţii: există o discrepanţă între rezultatele dorite şi situaţia actuală, decidentul este conştient de această discrepanţă, este motivat să o elimine şi dispune de resursele necesare pentru aceasta.

Managerii trebuie să ia decizii în condiţii de mediu schimbătoare şi complexe care au o influenţă semnificativă asupra deciziilor prin cantitatea informaţiilor disponibile (condiţii de certitudine, risc şi incertitudine), obiectivele organizaţionale şi cele individuale ale decidentului, sistemul de valori al managerului şi cultura organizaţională precum şi o serie de alte condiţii de mediu intern sau extern.

Unele decizii trebuie delegate pentru a le permite managerilor să îşi utilizeze timpul pentru rezolvarea problemelor cele mai importante pentru realizarea obiectivelor organizaţionale.

Este recomandabilă utilizarea unui proces raţional de luare a deciziilor care cuprinde 5 paşi.

Managerii trebuie să decidă când şi în ce măsură îşi vor implica subordonaţii în luarea deciziilor. Implicarea subordonaţilor poate conduce la creşterea calităţii deciziilor şi a gradului de implicare în implementarea acestora. Ea se va realiza numai în anumite condiţii şi pentru anumite decizii deoarece implică costuri ridicate. Deşi condiţiile în care sunt luate deciziile sunt variate, există o serie de elemente comune ale tuturor deciziilor manageriale. O decizie reprezintă alegerea unei variante dintr-o serie de alternative. Procesul raţional de luare a deciziilor constă dintr-o serie de paşi pe care managerii îi urmează, fie formal, fie pe baza intuiţiei, în alegerea alternativei considerate optimă.

Aceşti paşi sunt: identificarea problemei, generarea de soluţii alternative, selectarea alternativei celei mai benefice, implementarea alternativei alese şi obţinerea de feedback în vederea evaluării eficacităţii deciziei.

Una dintre dificultăţile pe care le ridică rezolvarea de probleme o reprezintă identificarea corectă a problemei. Se întâmplă uneori ca managerii să se grăbească să aleagă alternative înainte de a fi identificat problema fundamentală.

Obstacole în calea definirii corecte a problemei. Problemele nu sunt întotdeauna evidente, şi în calea identificării lor pot sta o serie de obstacole, a căror depăşire permite managerilor să vadă care este cu adevărat problema. Printre aceste obstacole cele mai întâlnite sunt:

• Acordarea de atenţie efectelor, iar nu cauzelor. Prea frecvent se întâmplă ca managerii să definească problemele în termenii simptomelor, iar nu în termenii cauzelor.

• Percepţia selectivă.Datorită faptului că fiecare dintre noi deţinem o serie de percepţii bazate pe experienţa personală, managerii au adesea tendinţa de a defini problemele în termenii dictaţi de trecutul şi instruirea lor. Pentru a depăşi obstacolul pe care îl constituie percepţia selectivă, managerii trebuie să ia în considerare mai multe puncte de vedere înainte de a defini problema.

• Definirea problemelor prin soluţii. Problemele trebuie să fie definite precis, fără asocierea lor cu anumite soluţii.

Actul de bază din această etapă a managementului crizelor, este reprezentat – după P. Lagadec– de către luarea de poziţie. După ce procesul de luare a deciziilor a fost definit şi implementat, iargrupul de inteligenţă critică a fost pus în aplicare, persoana care se află la conducerea activităţilor derezolvare a crizei, trebuie să ia un număr de decizii. Experţii în managementul crizelor sunt de accord că în nici un alt moment, aptitudinile unui manager nu sunt mai bine testate, decât atunci când acestatrebuie să scoată organizaţia dintr-o criză. Pe umerii lui cade responsabilitatea urmărilor acestei situaţii.