Multiplele fațete ale workaholismului - cum să depășim sindromul burnout

1. INTRODUCERE

În cele de urmează vom încerca să prezentăm o imagine de ansamblu asupra fenomenului de workaholism şi să determinăm faţetele acestuia. Vom vedea împreună cum factorul social îşi pune amprenta în promovarea workaholismului, dar şi ce anume se ascunde în spatele stereotipurilor din societate cu privire la acest fenomen.Vom pune accent si pe sindromul de burnout, tocmai pentru a putea face diferenţa dintre cele două concepte.

2. WORKAHOLISMUL – SINDROM AL DEPENDENŢEI DE MUNCĂ

2.1 .PROFILUL PSIHOCOMPORTAMENTAL AL WORKAHOLICULUI

Termenul de workaholism a fost folosit pentru prima dată în literatura de specialitate în anii `70 (Wayne Oates 1971) şi desemnează dependenţa de muncă. A devenit des utilizat în ultimul deceniu ca urmare a implicării din ce în ce mai mult a omului modern în activitatea profesională. Din punct de vedere teoretic, workaholismul este amplasat în rândul fenomenelor de “patologie organizaţională”.

Într-un plan mai general, workaholismul este încadrat în rândul fenomenelor de adicţie, dependenţă.

Individul dependent de muncă este denumit workaholic. Pentru un workaholic munca reprezintă elementul cheie al vieţii lui. Workaholicul pleacă de la ideea că numai el e capabil să ducă la bun sfârşit o anumită activitate. Iar dacă nu reuşeşte din prima, îşi dozează toată energia, voinţa, puterea şi timpul pentru rezolvarea acesteia.

Din punct de vedere lingvistic termenul de workaholic se formează din cuvântul de bază "work" (muncă) şi sufixul "-aholic", marca lingvistică a dependenţei. Începuturile fenomenului se localizează în "Ţara Soarelui - Răsare", unde în 1969 a avut loc primul caz de "karoshi", cum l-au denumit ei, adică "moarte prin supramuncă". Moartea unui angajat al celei mai mari companii de presă din Japonia a fost urmată în anii ’80, când s-a înregistrat moartea subită a mai multor angajaţi aflaţi la începuturile carierei care nu semnalau indicii de boală. Acest nou fenomen a devenit în scurt timp popular, fiind considerat o adevarată "ameninţare" pentru forţa de muncă. În 1987, Ministerul Japonez al Muncii a publicat primele date statistice referitoare la "karoshi". Ministerul japonez al Muncii acordă anual între 20 şi 60 de despăgubiri familiilor victimelor karoshi. (Katsuo Nishiyama şi Jeffrey Johnson, 1997).

Una din primele definiţii academice cu privire la individul workaholic este dată de SPENCE ŞI ROBBINS (1992, apud. Bruke, 2000) şi surprinde o serie de mecanisme psihologice: o persoană “extrem de implictă în muncă, care se simte constrânsă sau direcţionată spre muncă datorită presiunilor interioare şi al cărui nivel de satisfacţie la locul de muncă este mic/ redus”.

Workaholicul deturnează munca de la scopul ei obiectiv, el se droghează, se îmbată, se ameţeşte cu munca sa..

În absolut tot ceea ce face în viaţa profesională, workaholicul are în vedere efectele (fie ele pozitive sau negative) care pot afecta atât imaginea personală, cât şi cea a companiei pentru care lucrează. Responsabilitatea asumată în îndeplinirea unei sarcini de serviciu este din ce în ce mai mare. Această responsabilitate îl face pe individ să preia şi alte activităţi colaterale care să-l ajute sau să-i întregeasca munca, motiv pentru care timpul alocat activităţilor profesionale este tot mai mare. De cele mai multe ori un workaholic refuză să-şi ia concediu şi este în stare să vina la birou chiar dacă starea sa de sănătate nu este una bună.

O persoanaă a cărei viaţă se învarte doar în jurul muncii, 24 de ore din 24, 7 zile din 7 este un workaholic.

Workaholicii pot fi definiţi prin excesiva lor implicare în muncă şi neglijarea altor aspecte ale vieţii. (Porter, 1996).

Cea mai des folosită abordare a workaholismului propune trei dimensiuni de bază:

Implicarea în muncă

Sentimentul de a te lăsa condus spre muncă

Plăcerea de a munci

SPENCE ŞI ROBBINS 1992

Dacă aceste trei dimeniuni sunt combinate, ele conduc la mai multe tipuri de workaholici…însă acest demers nu rezolvă problema înţelegerii acestui complicat fenomen psihocomportamental.

Caracteristicile workaholicilor au fost subliniate în diverse studii. Workaholicii muncesc mult, peste 50-60 ore pe săptămână, în condiţiile în care în cele mai multe ţări ale lumii, săptămâna oficială este de 45 ore, distribuite în 5 sau 6 zile lucrătoare.

Datele statistice au condus la ideea că o persoană nu poate munci mai mult de 12 ore pe zi, timp de şase sau şapte zile pe saptamană, an de an, fără a suferi de tulburări fizice, dar şi