Organizația și Strategia

Originea si evolutia conceptului de strategie

Din punct de vedere istoric, se poate afirma ca la nivelul întreprinderilor, îndeosebi a celor profitabile, a existat dintotdeauna o gândire strategica, chiar daca este vorba de o strategie implicita sau, cu alte cuvinte, de o emanatie a conducatorilor acestora lipsita de formalism, care nu se baza pe modele de analiza si nu avea o larga comunicare. Cu toate acestea, prezenta conceptelor cu care se opereaza în managementul strategic(o mare parte, preluate din arta militara), în teoria si practica economica si recunoasterea lor ca atare sunt recente. Conceptul de strategie vine din limba greaca (stratos = arme si argos = conduc), cunoscuta publicatie Larousse definind strategia ca fiind „arta de a coordona fortele militare, politice, economice si morale implicate în conducerea unui conflict sau în pregatirea apararii unei natiuni sau unei comunitati de natiuni” (Larousse, Dictionnaire encyclopédique, 1988).

Mult timp rezervat artei militare, în ultimii treizeci de ani, pe plan mondial, conceptul de strategie a intrat în vocabularul cotidian al managerilor firmei, iar planificarea strategica a devenit parte integranta a functionarii marilor firme.

Interesul pentru strategie manifestat în cadrul firmelor a fost provocat de faptul ca mediul extern a devenit din ce în ce mai dinamic si imprevizibil, aceasta permitându-i întreprinderii sa influenteze, prin anticipare, evolutia mediului sau înconjurator.

Desfasurându-si activitatea într-un climat de o anumita stabilitate – rata de schimbare a ediului înconjurator fiind relativ mica, iar discontinuitatile majore aproape necunoscute – preocuparea ntreprinderilor occidentale, începând de la sfârsitul secolului al XIX-lea si pâna la jumatatea secolului al XX-lea, era, în principal, aceea de a produce pentru satisfacerea nevoilor unor piete în plina dezvoltare si expansiune. La rândul lor, cercetarile specialistilor în management (Taylor, Fayol) erau focalizate cu predilectie catre problemele de organizare a productiei, de definire precisa a functiunilor si sarcinilor, astfel încât fiecare faza a procesului de productie sa devina cât mai eficienta. În acest climat general, caracterizat prin expansiunea rapida si continua a pietelor, problemele legate de strategia de dezvoltare si, mai ales, nevoia de a dispune de instrumente de analiza precise si de concepte evoluate nu se resimtea în mod pregnant. Evolutia ascendenta înregistrata de întreprinderi, capacitatea de absorbtie ridicata a pietei, costul redus al energiei si al fortei de munca, ritmul accelerat al progresului tehnic etc. constituiau tot atâtea fenomene care faceau ca nevoia unor strategii explicite sa fie mai putin pregnanta si permiteau, în general, sa se mascheze erorile de strategie care puteau sa compromita cresterea si dezvoltarea întreprinderilor.

Începând cu a doua jumatate a secolului al XX-lea, pe masura cresterii volumului si complexitatii productiei, a gradului sau de diversificare si, odata cu aceasta, a dimensiunii companiilor industriale, dar si în contextul unor schimbari rapide ale mediului înconjurator, adesea cu caracter de discontinuitate, firmele încep sa constientizeze tot mai mult nevoia unei gândiri strategice coerente care sa le permita sa concureze cât mai avantajos pe diferite piete, sa se adapteze rapid si eficient la schimbarile din mediul în care actionau în ultimul timp, tot mai imprevizibil. Are loc, astfel, o deplasare a preocuparilor conducerilor marilor companii de la problemele curente spre cele strategice si tactice, iar gândirea prospectiva si proiectiva începe sa constituie o caracteristica a întreprinderilor moderne si performante.

Daca primul instrument formalizat al reflectiei strategice a fost celebra curba de viata a produsului, introdusa pe scara larga în anii ’50, punctul de plecare al demersului strategic modern si popularizarea notiunii de strategie se datoreaza, fara îndoiala, în mare parte, lui I. H. Ansoff si reprezentantilor scolii Harvard, precum si marilor cabinete de consultanta americane – Boston Consulting Group (BCG), Mc. Kinsey, Arthur D. Little (ADL) – care, în anii ’60, au dezvoltat mai multe modele de analiza strategica.

Conceptul de strategie s-a impus în teoria si practica managementului în cel de-al saselea deceniu al secolului al XX-lea, când, în conditiile redresarii economice dupa cel de-al doilea razboi mondial si apoi ale dezvoltarii economice spectaculoase, schimbarile produse în mediile de afaceri au devenit tot mai profunde, iar aspunsurile firmelor la aceste schimbari tot mai importante. Aceste raspunsuri s-au cristalizat, progresiv, în sistemul managementului strategic, care a impus conceptul de strategie drept elementul central al acestui sistem.

Prima abordare temeinica si de sine statatoare a strategiei a apartinut, însa, lui Alfred Chandler în lucrarea Strategy and Structure, publicata în anul 1962. Strategia este definita ca „determinarea pe termen lung a scopurilor si obiectivelor unei întreprinderi, adoptarea cursurilor de actiune si alocarea resurselor necesare pentru realizarea obiectivelor”. Principala deficienta a acestei definitii rezida în absenta diferentierii procesului de elaborare a strategiei de strategia însasi.

Primii specialisti care au realizat aceasta diferentiere au fost Kenneth Andrews si Igor Ansoff. Andrews defineste strategia ca fiind: „structura obiectivelor, telurilor sau scopurilor, politicile si planurile majore pentru realizarea lor, astfel stabilite încât sa defineasca obiectul actual sau viitor de activitate al afacerii si tipul de întreprindere prezent sau preconizat”.

Igor Ansoff trateaza strategia ca axul comun al activitatii economice, pe care organizatia o realizeaza sau prevede sa o faca în viitor. El identifica patru componente ale strategiei: domeniul produs/piata, vectorul de crestere, avantajul competitiv si sinergia. De asemenea, el precizeaza ca strategia este ansamblul criteriilor de decizie care ghideaza comportamentul unui agent economic, de exemplu :

- criterii ce permit masurarea performantelor actuale si viitoare ale firmei. Criteriile calitative sunt denumite orientari, iar cele cantitative, obiective;

- regulile care reglementeaza raporturile firmei cu mediul sau: ce tehnici de productie trebuie puse la punct, unde si cui vinde produsele si cum îsi asigura avantajul asupra concurentilor.

Acest ansamblu de reguli formeaza cuplul produs-piata sau strategia comerciala; regulile care guverneaza raporturile interne si procedurile din interiorul firmei, cunoscute sub numele de strategie administrativa. Abordarea lui Ansoff si a grupului sau a avut un mare impact stiintific si pragmatic asupra managementului firmei.

O abordare complexa a conceptului de strategia firmei este facuta de Raymond Alain Thiétart, care defineste strategia ca „ansamblul de decizii si de actiuni referitoare la alegerea mijloacelor si alocarea resurselor în vederea atingerii unui obiectiv”, adaugând ca „strategia firmei poate fi înca definita printr-o serie de elemente cum ar fi: misiunea sa, portofoliul de activitati, sinergia, mijloacele de actiune, modul de dezvoltare (tactica), prioritatile si pregatirea pentru neprevazut”.

Ulterior, alti specialisti au abordat partial diferit strategia, dupa cum urmeaza:

Strategia defineste caile si mijloacele ce permit întreprinderii sa progreseze spre obiectivele esentiale în cele mai bune conditii: dezvoltarea armonioasa si legatura strânsa cu mediul actual si viitor.

Strategia presupune supravietuirea pe termen lung si dezvoltarea activitatilor organizatiei. Aceasta consta în alegerea obiectivelor, cautarea cailor de dezvoltare care pot ajuta la atingerea acestor obiective si identificarea acelor dezvoltari care sa fie compatibile cu resursele existente ale organizatiei.

Strategia înseamna o alegere a criteriilor de decizie, asa numitelor “strategice”, pentru ca ele vizeaza orientarea într-o masura determinata si pe termen lung a activitatilor si structurilor organizatiei.

Strategia e un ansamblu de decizii si actiuni relative pentru alegerea mijloacelor si pentru articularea resurselor în vederea atingerii obiectivului.

Conceptul de baza a politicii generale, strategia are doua aspecte:

- alegerea dintre alternative, orientari pe care întreprinderea vrea sa le ia pentru viitorul ;

- asigurarea coerentei actiunilor decise.

Elaborarea strategiei întreprinderii consta în alegerea domeniilor de activitate în care va fi prezenta si va aloca resurse astfel încât sa se mentina si sa se dezvolte.Scopul strategiei este asocierea resurselor în schemele integrate de actiune, în vederea obtinerii avantajelor concurentiale bine evidentiate si atingerii obiectivelor urmarite.