Relațiile publice

CAPITOLUL 1. RELATIILE PUBLICE

1.1. Istoricul relaţiilor publice

Relaţiile publice reprezintă în cea mai mare parte a modalităţilor de manifestare « o publicitate» ne plătită. Prin relaţii publice se popularizează o firmă, o întreprindere, o instituţie, în vreme ce prin publicitate se popularizează un produs al firmei respective. Prin conţinutul lor, acţiunile realizate prin relaţiile publice sunt mai ales sociale, iar cele ce ţin de publicitate sunt mai ales comerciale. În egală măsură RP se înrudesc cu propaganda, devin (în activitatea/competiţia politică) marketing politic, se apropie sau chiar se confundă cu activitatea numită lobby.

Relansarea economică după cel de-al doilea război mondial a adus şi la o dezvoltare a domeniilor activităţii de relaţii publice. Companiile au înfiinţat departamente de relaţii publice sau le-au dezvoltat pe cele existente. Personalul guvernamental a devenit din ce în ce mai numeros. S-au extins organizaţiile neguvernamentale (non profit) de tipul celor educaţionale, de sănătate sau de binefacere.

Societăţile dezvoltate sunt societăţi cu economii orientate către consum şi servicii; în acest sistem pierderea clienţilor sau a încrederii lor poate avea consecinţe fatale pentru firma sau corporaţia respectivă. Mai multe crize succesive (dintre cele mai cunoscute sunt Tylenol, Esson-Valdez, Diet Pepsi sau General Motors) au atras atenţia asupra importanţei încrederii publicului şi a rolului relaţiilor publice, bazate pe o comunicare bilaterală simetrică, în clădirea şi menţinerea acestui capital de încredere. Din această cauză, toate întreprinderile şi grupurile importante au creat departamente de relaţii publice sau au angajat firme specializate pentru a le reprezenta interesele.13

În 1950, aproape 2000 de persoane erau angajate ca funcţionari în domeniul relaţiilor publice şi al publicităţii. Unul dintre programele tipice de relaţii publice, dezvoltat de mari corporaţii, este al Companiei de Aluminiu din SUA. Coordonatorul programului era vicepreşedintele pentru relaţii publice, asistat de un director adjunct de relaţii publice şi un manager de la publicitate.

Statisticile din 1960 atestau peste 35.000 de angajaţi în domeniul relaţiilor publice. Majoritatea activau în producţie, afaceri şi servicii. În ultimul sfert de secol numărul funcţionarilor din relaţii publice care activau în SUA, depăşea 100.000 de persoane. Ei erau angajaţi în circa 1500 firme de consultanţă. Constatări recente arată că patru din cinci mari companii se ocupă şi cu activităţi de relaţii publice.

La mijlocul anilor 1980, înscrierile la cursurile de relaţii publice au figurat pe primul sau al doilea loc la peste 60% din instituţiile care organizau asemenea cursuri. Tot la acea vreme, numărul de sucursale ale Societăţii Studenţilor la Relaţiilor Publice din SUA a ajuns la 120. Anual primesc autorizare de funcţionare, din partea Societăţii Americane de Relaţii Publice, cinci noi instituţii.

Deci relaţiile publice au devenit esenţiale în viaţa modernă. Fenomenul este generat de numeroase cauze: creşterea populaţiei, mai ales în oraşele mari, în care cetăţeanul are rareori ocazia contactului direct cu marile organizaţii de afaceri, cu sindicatele, cu organismele guvernamentale sau instituţiile care influenţează progresul tehnic şi ştiinţific.

Confuziile terminologice legate de domeniul relaţiilor publice sunt de mai multe tipuri, unele privesc acţiunile, altele funcţiile, iar altele scopul şi metodele de aplicare a acestei ştiinţe. O primă categorie provine din asocierea laxă între tehnicile de relaţii publice şi procesele comunicării umane. Mulţi autori înţeleg relaţiile publice în sens extrem de larg, ca o practică socială îndelungată unde relaţiile publice reprezintă o activitate strâns legată de procesul cel mai elementar al comunicării umane – schimbul de informaţii.

Pentru această tradiţie analitică rădăcinile relaţiilor publice pot fi găsite încă din Antichitate. Peter Osgood susţine că Ioan Botezătorul ar fi fost un excelent purtător de cuvânt al lui Iisus Hristos, făcând o acţiune tipică de relaţii publice prin anticiparea unui eveniment şi pregătirea strategică a apariţiei unei personalităţi; sau că Platon ar fi cel dintâi „teoretician” al domeniului atunci când a descris cu măiestrie instrumentele pe care autorii de discursuri contemporani le folosesc cu preponderenţă.

Această proiecţie inversă în timp suferă de două incongruenţe: mai întâi că nu prin orice acţiune prin care sunt transferate mesaje dinspre un grup specializat spre un public anume se produc activităţi de relaţii publice şi, în al doilea rând, în practică, importante nu sunt tehnicile, ci rezultatul urmărit.