Schimbări în Structurile Organizatorice din Administrația Publică și Repercursiuni asupra Resurselor Umane

Capitolul I Descrierea structurii organizatorice din Administraţia Publică; Schimbările survenite în aceasta şi repercusiuni asupra resurselor umane

1.1 Conceptul de structură organizatorică

În cadrul instituţiilor publice există sisteme şi subsisteme diferite ca natură, compoziţie, structură şi finalitate ( sistemul tehnologic/ de producţie, sistemul psihologic, sistemul sociocultural, etc.), iar acestea se află în strânsă legătură cu comportamentele umane şi interumane.

Organizarea este un proces de divizare a muncii, de precizare a responsabilităţilor şi a autorităţii. În aceste condiţii, structura organizatorică este caracterizată prin ansamblul persoanelor şi compartimentelor de muncă, a posturilor, modul cum sunt ele constituite, principalele legături ce se stabilesc între acestea, sfera de autoritate, nivelurile ierarhice, dar şi relaţiile interumane.

‚, P Baruzy compară structura unei organizaţii cu scheletul uman pe care se sprijină elementele ce formează împreună corpul activ. Tot acest ansamblu trăieşte însă ca urmare a schimbului reciproc de informaţii, fenomen comparabil, la rândul lui, cu circulaţia permanentă a sângelui prin corpul omenesc.’’

În actuala etapă de tranziţie, activitatea instituţiei publice este posibil să se desfăşoare eficient numai pe fondul unei organizări raţionale, bazată pe principii, metode şi tehnici fundamentate ştiiţific. Pe această cale se asigură rigurozitatea cadrului organizatoric şi se creează posibilitatea adaptării instituţiei la schimbările ce se produc în permanenţă în activitatea sa practică.

Structura organizatorică a instituţiei publice joacă un rol major cu ample semnificaţii şi este definită ca ‚,totalitatea elementelor specializate în realizarea unei anumite activităţi şi a fluxurilor de relaţii între părţile componente’’ , modul de alocare a personalului angajat, în ansamblul compartimentelor de muncă – constituite în funcţie de natura activităţilor ce le sunt atribuite şi grupate pe baza legăturilor ce se stabilesc între ele – în două planuri: în plan vertical, pe diferite nivele ierarhice, în raport cu gradul de subordonare şi în plan orizontal, pe acelaşi nivel ierarhic, în raport cu funcţiunea deservită.

Elementele componente ale structurii organizatorice nu sunt izolate între ele, ci se află într-o strânsă dependenţă şi interdependenţă, motiv pentru care ele se organizează, se ierarhizează, îşi precizează mai bine locul, ordinea şi funcţia.

Structura organizatorică a unei instituţii publice este puternic influenţată de o multitudine de factori de natură economică, politică, socială, tehnologică, etc. Factorii care afectează organizarea structurală a unei instituţii publice sunt: strategia, mediul înconjurător, tehnologia, resursele umane şi vârsta instituţiei.

În elaborarea unei astfel de structuri trebuie să se aibă în vedere faptul că nu există o organizare ideală şi nici reguli universal valabile. Cea mai bună structură organizatorică este aceea care răspunde cel mai bine necesităţilor organizaţiei.

Structura organizatorică este descrisă de cinci variabile: complexitatea, formalizarea, intensitatea administrativă, centralizarea şi mărimea

a) Complexitatea include numărul de niveluri ierarhice (diferenţiere verticală), numărul de departamente sau unităţi funcţionale (diferenţiere orizontală) şi numărul de activităţi (diviziunea muncii). Aceasta reflectă gradul de diferenţiere dintre subunităţile instituţiei sau specializarea.

b) Formalizarea se referă la faptul că într-o instituţie, relaţiile între activităţi, precum şi între factorii organizatorici sunt bine structurate şi există o descriere precisă a îndatoririlor indivizilor şi a responsabilităţilor departamentelor (sistem de reguli şi reglementări formale).

c) Intensitatea administrativă este obţinută prin îmbinarea forţei de muncă administrative (de execuţie) cu cea de conducere (control).

d) Centralizarea - atunci când autoritatea luării deciziei se află centrată în vârful ierarhiei, instituţia este centralizată, iar când aceasta este delegată nivelurilor inferioare, instituţia este descentralizată. Centralizarea sau descentralizarea trebuie analizate în funcţie de mărimea instituţiei publice, mediul în care aceasta funcţionează şi de tipul deciziilor ce trebuie luate.

e) Mărimea se referă la numărul membrilor instituţiei publice. Creşterea mărimii acesteia influenţează toate celelalte elemente ale structurii organizatorice, generând o ‚,dilemă organizaţională’’.