Strategie de Concentrare Vs. Strategie de Diversificare

I. Concepte teoretice

1. Denifinirea strategiei

Managementul este cea mai nouă dintre ştiinţe şi cea mai veche dintre arte [J. J. Serven Screiber]. Termenul de strategie are o istorie multimilenară. Utilizat pentru prima dată pentru a defini arta războiului în China antică, în urma cu circa 2500 de ani de către Sun-Tzu, termenul nu le-a fost străin nici istoricilor antici Tucidide şi Xenofon, sau împăratului roman Cezar. De altfel, în antichitatea greacă, termenul se folosea încă referitor la rolul comandantului unei armate. Excepţia a fost reprezentată de secolul lui Pericle, cca 400-500 Î.H, când termenului i s-a atribuit şi sensul de abilitate de conducere şi administrativă, putere şi convingere prin oratorie. Un secol mai târziu, în timpul lui Alexandru Macedon (cca 330-300 Î.H.), strategia se referea la abilitatea desfăşurării forţelor pentru a copleşi duşmanul şi a putea crea un sistem unitar de guvernare în imensul, dar efemerul său imperiu. În a doua parte a secolului al XX-lea, termenul a fost redescoperit de Mao Tze Dong, care a conceput o strategie de război revoluţionar în cadrul unui război civil şi de generalul Charles de Gaulle, cel care a condus Franţa în timpul celui de-al doilea război mondial, devenit ulterior primul preşedinte al acesteia. Nu îi putem omite nici pe Iosif V. Stalin şi Adolf Hitler, cărora strategia le-a furnizat armele pentru a-şi desfăşura fiecare propriul război. Pentru primul, scopul războiului era obţinerea unei paci avantajoase, iar pentru cel de-al doilea, dominarea lumii de către rasa ariană.

Mult timp rezervat artei militare, în ultimii treizeci de ani, pe plan mondial, conceptul de strategie a intrat în vocabularul cotidian al managerilor firmei, iar planificarea strategică a devenit parte integrantă a funcţionării marilor firme.

Interesul pentru strategie manifestat în cadrul firmelor a fost provocat de faptul ca mediul extern a devenit din ce în ce mai dinamic şi imprevizibil, aceasta permiţându-i întreprinderii să influenteze, prin anticipare, evoluţia mediului său înconjurator.

Dacă primul instrument formalizat al reflecţiei strategice a fost celebra curba de viaţă a produsului, introdusă pe scara largă în anii 50, punctul de plecare al demersului strategic modern şi popularizarea noţiunii de strategie se datorează, fără îndoială, în mare parte, lui I. H. Ansoff şi reprezentanţilor şcolii Harvard, precum si marilor cabinete de consultanţă americane Boston Consulting Group (BCG), Mc. Kinsey, Arthur D. Little (ADL) care, în anii 60, au dezvoltat mai multe modele de analiză strategică.

Conceptul de strategie s-a impus în teoria şi practica managementului în cel de-al şaselea deceniu al secolului al XX-lea, când, în condiţiile redresării economice după cel de-al doilea război mondial şi apoi ale dezvolării economice spectaculoase, schimbările produse în mediile de afaceri au devenit tot mai profunde, iar răspunsurile firmelor la aceste schimbări tot mai importante. Aceste răspunsuri s-au cristalizat, progresiv, în sistemul managementului strategic, care a impus conceptul de strategie drept elementul central acestui sistem.

În literatura de specialitate se dau numeroase definitii strategiei. Într-o accepţiune foarte largă, regulile care presupun anumite acţiuni pentru etapele unui proces decizional constituie o strategie. Din punct de vedere formal, strategia este o

funcţie de informaţie existenţa la un moment dat, funcţie care ia valori pe multimea

de alternative accesibile momentului respectiv. O asemenea regulă trebuie să cuprindă

întregul proces de adoptare a deciziilor şi toate cazurile posibile întâlnite cu această

ocazie. Într-o manieră mult mai formalizată, strategia este definită în teoria

jocurilor. Firma poate fi privită ca un partener într-un joc economic complex,

urmărind să-şi formuleze şi să transpună în practică acea strategie care optimizează

„funcţia de câstig”.

După G. Bressy şi C. Konkuyt, strategia unei întreprinderi constă în

combinarea obiectivelor care-i sunt stabilite şi a mijloacelor care sunt alese

pentru a le atinge, pornind de la analiza mediului.

Strategia este o viziune asupra viitorului întreprinderii; urmăreşte un

obiectiv fundamental, compus din obiective parţiale de atins, stabileşte căi şi

mijloace de realizare.

Cele mai recente definiţii ale strategiei sunt prezentate de către Henry Mintzberg, astfel:

• strategia ca o perceptie, prin care desemnează un curs prestabilit de acţiune, pentru a soluţiona o situaţie;

• strategia ca o schiţă sau un proiect ce constă într-o manevră menită să asigure depăşirea unui contracurent sau oponent;

• strategia ca un model ce stabileşte o structură de acţiuni consistente în plan comportamental;

• strategia ca o poziţionare a firmei ce rezidă în mijloacele de identificare a locului pe care organizaţia îl are în mediu sau, cel mai frecvent pe piaţă;

• strategia ca o perspectivă ce implică nu numai stabilirea unei poziţii, dar şi o anumită percepere a realităţii ce se reflectă în acţiunile sale, vizând piaţa, tehnologia etc

2. Clasificarea strategiilor

Esenţa unei strategii este de natura economică. De aceea ne referim la

strategii economice care au ca finalitate realizarea unor scopuri şi obiective

economice, a caror realizare presupune o mare varietate de cai şi mijloace care se pot

adopta în funcţie de situaţii foarte diferite.

În funcţie de scopul urmărit, întreprinderea poate să-şi elaboreze strategia

adecvată şi să-şi aleagă varianta cea mai convenabilă. Există o mare diversitate de

tipuri de strategii (de specializare sau diversificare pe produs, de creştere economică,

de alianţa şi cooperare , de achiziţionare, de abandon, de fuziune, de divizare etc.).

1. Strategiile de specializare sau diversificare.

Specializarea permite întreprinderilor să se dezvolte într-un singur domeniu,

uneori pentru obţinerea unui singur produs sau serviciu sau pentru o singură piaţă.

Strategia de specializare se elaborează, de regula, la crearea unei

întreprinderi şi stă la baza concentrarii mijloacelor materiale şi băneşti într-un anumit

domeniu, urmărindu-se alegerea unei „nişe de piaţă” libere sau pentru a devenii

dominantă pe un segment al pieţei.

Abordarea concomitentă a strategiei de specializare cu strategia de diversificare

rezultă din faptul că o întreprindere specializată îşi integrează activităţile pentru a

obţine un nivel mai ridicat al eficienţei economice.

Diversificarea activităţii unei întreprinderi constă în dezvoltarea pe mai

multe produse, câteodată pe mai multe pieţe sau domenii, dar componentele structurale

ale acesteia sunt specializate. Diversificarea este necesară în cazul unor produse noi

sau pieţe noi.