Strategia de Diversificare

Strategia de diversificare

Evoluţia termenului de strategie

Cuvantul ”strategie” provine din terminologia militară, fiind folosit pentru prima dată de grecii antici pentru a desemna arta şi ştiinţa conducerii forţelor în timpul războiului

Conform dictionarului explicativ al limbii române, strategia este definită ca ştiinţa conducerii luptei revoluţionare prin determinarea direcţiei principale a acţiunilor şi prin elaborarea planului de unire şi de utilizare justă a forţelor revoluţionare, a rezervelor revoluţiei. De asemenea mai este definită ca arta de a folosi cu dibăcie toate mijloacele disponibile în vederea asigurării succesului într-o luptă.

În management, strategia arată măsurile sau acţinile principale pe care managerii planifică să le întreprindă pentru a îndeplini unul sau mai multe obiective pe termen lung.

Tipologia strategiei – criterii de clasificare:

Conceptul de strategie de diversificare

Strategia de diversificare a fost aplicată în anii ’60 în vederea asigurării dezvoltării multor firme. În conceperea ei s-a pornit de la ipoteza că un bun manager poate conduce mai multe afaceri chiar dacă între acestea nu exista legături.

În anii ’70 realizarea diversificării a avut în vedere fluxul de numerar produs de fiecare activitate, urmărindu-se asigurarea echilibrului financiar al firmei.

Anii ’80 au fost marcaţi de restructurarea corporaţiilor renunţându-se la activităţile fără legătură cu celelalte, eforturile fiind focalizate asupra unui număr mai restrâns de activităţi.

Anii ’90 au fost marcaţi de un nou interes pentru diversificare, pentru a asigura dezvoltarea, dar de aceasta dată în activităţi relaţionate.

Diversificarea adaugă portofoliului corporaţiei noi produse şi unităţi strategice, diferite de cele existente. Aceste noi produse pot fi dezvoltate pe plan intern sau achiziţionate din exterior; pot fi legate (în cazul diversificării concentrice) sau nu (în cazul diversificării pe conglomerat) de obiectul activităţii de bază. În urma diversificării, compania pătrunde în sectoare mai atractive decât cele în care se desfăşoară în present activitatea. Pe măsură ce corporaţiile cresc, ele urmează în mod natural tendinţa de a se diversifica în alte sectoare.

Diversificarea presupune prezenţa în cadrul unei firme a două sau mai multor activităţi, fiecare dintre acestea putând constitui activităţi unice ale unor firme specilizate. O firmă este diversificată atunci când, fără a părăsi în întregime activităţile sale productive vechi, se angajează în fabricarea unor noi produse suficient de diferite prin existenţa unor diferenţe semnificative în activitatea de producţie sau distribuţie.

Diversificarea este creşterea eterogenă a output-ului unei firme din punct de vedere al numărului de pieţe diferite, cărora li se adresează output-ul respectiv. Acestă diferenţiere permite să se facă distincţia între diversificare şi diferenţiere, deoarece diversificarea presupune pieţe diferite.

Din punct de vedere al legăturilor dintre domeniile existente de activitate şi cele adăugate, strategia de diversificare se poate realiza sub două forme: diversificare concentrică şi diversificare pe conglomerată.

Atunci când diversificarea se referă la suplimentarea portofoliului firmei cu produse şi unităţi strategice legate de activitatea curentă printr-o tehnologie comună, competenţe manageriale similare sau produse de acelaşi tip avem de-a face cu o diversificare concentrică. Prin prelungirea expertizei şi atuurilor concurenţiale ale companiei în sectoare mai atractive decât cel curent, diversificarea concentrică devine principala strategie de construire a avantajelor concurenţiale corporatiste şi de recoltare a unor profituri sporite ca urmare a repartizării riscurilor şi a costurile fixe asupra unui volum mult mai mare de produse. Corporaţia intră în parteneriate cu firme externe pe baza „potrivirii strategice” privind abordarea pieţei, stilul managerial şi de operare; îşi repartizează sarcinile conform celor mai distinctive abilităţi individuale şi îşi conjugă eforturile într-o singură unitate funcţională pentru obţinerea de sinergii operaţionale, de economii de cost şi de beneficii maxime

Dacă diversificarea completează portofoliul corporaţiei cu activităţi nerelaţionale pentru maximizarea rentabilităţii a investiţiilor, a profitabilităţii, dar şi a „potrivirii strategice” oriunde este posibil atunci putem vorbi de o diversificare prin conglomerare.

Diversificarea de tip conglomerat exercită o mare presiune asupra managementului corporatist, din punctul de vedere al timpului dedicat supravegherii portofoliului şi a resurselor investite. Compatibilitatea diverselor afaceri şi dezvoltarea sinergiilor este neapărat necesară; fără o „potrivire strategică”, rezultatele întregului sunt inferioare sumei rezultatelor individuale datorită efortului depus pentru coordonare şi control.