Structura Organizatorică

Consideraţii teoretice

Structura organizatorică a firmei este o expresie atât a resurselor umane, materiale, financiare şi informaţionale încorporate, cât şi a caracteristicilor mediului în care acestea işi desfăsoara activităţile.

Importanţa structurii organizatorice rezidă în condiţionarea obţinerii unei profitabilităţi ridicate în firme, întru cât este o componentă de baza a sistemului de management, a carui funcţionalitate o determină în bună măsură.

Structura organizatorică asigura osatura sistemului managerial ,de raţionalitatea sa depinzând într-o proporţie apreciabilă conţinutul şi îmbinarea sistemului de obiective, configuraţia şi funcţionalitatea sistemului informaţional şi decizional, gama metodelor şi tehnicilor de management utilizate etc. Evident, toate acestea determină modul de folosire a resurselor, condiţiilor de vânzare a produselor şi implicit volumul cheltuielilor, mărimea profitului etc.Impactul structurii organizatorice nu trebuie rezumat însa doar la efectele strict economice. Implicaţii dintre cele mai importante au caracteristicile structurii organizatorice asupra satisfacţiilor obtinuţe de salariaţii societăţii comerciale sau regiei de stat în procesul muncii, asupra climatului de muncă.

Structura organizatorică reprezintă „ansamblul persoanelor şi subdiviziunilor astfel constituite încât să asigure realizarea obiectivelor previzionate". (O. Nicolescu)

Din perspectivă managerială scopurile structurii sunt:

- clarifică compartimentele şi sarcinile posturilor, precum şi responsabilii acestora;

- clarifică ierarhia organizatională;

- clarifică canalele de comunicare;

- permite managerilor să aloce resurse pentru obiectivele definite prin plan.

Structura unei organizaţii prezintă trei caracteristici principale:

- specializarea - arată gradul de divizare şi omogenitate a muncii în compartimente;

- coordonarea - se referă la modul de asigurare a cooperării între compartimente si indivizi;

- formalizarea - marchează gradul de precizie în definirea funcţiilor şi relaţiilor.

O structură organizatională optimă trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

a) să reflecte obiectivele şi planul de acţiune;

b) să oglindească autoritatea în măsură să administreze întreprinderea;

c) să evidenţieze cadrul de desfăşurare al activităţilor;

d) să fie alcătuită din persoane foarte bine pregătite.

Societatea modernă se prezintă ca o reţea de organizaţii care apar ,se transformă şi apoi dispar.”Trăimîintr-o lume de organizaţii” afirma Mintzberg (1989),reflectând asupra vieţii economice marcată de multitudinea de organizaţii.

“Organizaţiile reprezintă strategii umane complexe proiectate pentru a realiza anumite obiective.” (Argyris , 1960)

“Deoarece organizaţiile sunt sisteme de comportament proiectate pentru a permite oamenilor şi maşinilor să realizeze anumite obiective,forma organizatională trebuie să fie o funcţie unificatoare a caracteristicilor umane şi a naturii mediului sarcinii.” (Simon , 1960)

Având în vedere aceste afirmaţii,se poate preciza că există câteva componente majore ale unei organizaţii:

• Scopul sau raţiunea de a fi;

• Oamenii ;

• Un anumit grad de structurare(structura organizatională);

• Tehnologia utilizată.

Teorii referitoare la organizaţii

Cel dintâi teoretician care a conceput un tip ideal al organizaţiei a fost Max Weber. În concepţia sa,birocraţia este forma complet raţionalizată de organizare a activităţilor urmărind un anumit scop , prin utilizarea cea mai potrivită a resurselor disponibile.Modelul weberian asociază astfel organizaţiei o valoare : organizaţia este cu atât mai “ bună “ cu cât este mai potrivită scopului şi cu cât utilizează mai bine resursele disponibile,deci ea este mai eficientă.

Concepţia weberiană a fost dezvoltată de către Fayol,pentru care organizaţia era mediul în care se exercitau “ funcţiunile “ managerului: planificarea ,organizarea,coordonarea şi controlul,iar apoi,de către Taylor , pentru care organizaţia era rezultatul diviziunii muncii,definirii precise a posturilor, repetitivităţii acţiunilor şi calificării personalului.

Argyris ( 1957 ) susţine că forma birocratică de organizare este incompatibilă cu nevoile fundamentale ale individului, rezultând necesitatea reducerii controlului asupra salariaţiilor, în paralel cu creşterea gradului de responsabilizare şi implicare a acestora în activitatea întreprinderii.