Creativitatea

Complexitatea creativităţii a determinat numeroase dificultăţi în definirea ei. S-a demonstrat că în creativitate există o strânsă corelaţie între factorii intelectuali şi cei nonintelectuali (nu de personalitate). Pornind de la acest fapt, în 1999 a fost propusă o definiţie care se apropie mai mult de înţelegerea generală a acestui important fenomen psihic: „Creativitatea este interacţiunea specifică între dimensiunile intelectuale şi cele nonintelectuale şi care are drept rezultat generalizarea de idei şi produse caracterizate prin noutate, originalitate şi valoare

socială” (F. Turcu, 1999, p. 121).

Metode şi tehnici de utilizare, antrenare şi cultivare a creativităţii

De când Alex F. Osborn (1938) a formulat brainstorming-ul („furtună în creier”), elaborarea de metode şi tehnici specifice de utilizare, antrenare şi cultivare

a creativităţii a cunoscut o mare extindere. Cele mai multe se utilizează în grup. Unele dintre ele se pot folosi şi în învăţământ, motiv pentru care le vom prezenta pe cele mai importante.

- Brainstormingul

I se mai spune şi „metoda asaltului de idei”. Este utilizată în grup pentru utilizarea şi antrenarea ideilor creative. Întrucât Osborn a separat momentul de emitere a ideilor de momentul evaluării lor a mai fost numită şi „metoda evaluării amânate”.

Grupul de brainstorming este format din cinci până la douăsprezece persoane de diverse profesiuni. El are un conducător sau animator, un secretar şi membrii respectivi. Participarea la grup este benevolă. Şedinţa de brainstorming decurge în trei etape. În prima etapă, se formulează problema, se invită parte şi părţi (cu cel puţin două zile înainte) aceştia sunt informaţi în legătură cu data, locul şi problema care va fi supusă dezvoltării. În etapa a doua, se desfăşoară şedinţa de brainstorming, când consumatorul reaminteşte tema şi următoarele patru reguli care vor trebui să fie respectate:

a) judecata critică este interzisă;

b) daţi frâu liber imaginaţiei (ideile pot să fie cât mai absurde şi mai fanteziste;

c) gândiţi-vă la cât mai multe idei posibile;

d) preluaţi şi dezvoltaţi ideile celorlalţi.

Într-o şedinţă de brainstorming, în care critica (paralizantă, de altfel) este interzisă, se produc 150-200 de idei, în timp ce, într-o şedinţă în care critica este admisă se elaborează doar 20 de idei pe oră. Se presupune că într-un număr mai mare de idei există multe şanse să se găsească şi idei creative. De asemenea, din combinaţia ideilor tuturor participanţilor pot să rezulte idei noi.

Aşezaţi în jurul unei mese, participanţii sunt invitaţi să-şi prezinte ideile în legătură cu tema propusă, fără să le fie teamă că vor fi criticaţi şi fără vreun fel de

selecţie sau judecată a ideilor emise. Conducătorul veghează la respectarea regulilor şedinţei, urmăreşte participarea la discuţii şi asigură un client destins şi prietenos al dezvoltării, iar secretarul notează toate propunerile făcute (mai puţin numele autorilor). Şedinţa de brainstorming are o durată de aproximativ o oră.

În etapa a treia, care se desfăşoară peste una-două zile, un comitet de evaluare analizează şi selectează ideile şi soluţiile cele mai valorează pentru tema dezbătură. Metoda brainstorming-ului este folosită, mai ales, în domeniul publicităţii, al comerţului şi al tehnicii. Poate fi utilizată şi în şcoală.

- Sinectica

Sinectica a fost creată de psihologul american W.J.J. Gordon (1971). Termenul înseamnă a pune împreună elemente diferite şi aparent irelevante. Această metodă presupune utilizarea metaforelor şi a analogiilor. Sinectica se bazează pe două mecanisme principale:

1) a face straniul (neobişnuitul, ciudatul) familiar şi

2) transformarea familiarului în straniu.

Se porneşte de la ideea că noul, adică problema pusă în discuţie, să dobândească un caracter familiar, cunoscut, participanţii să se obişnuiască cu tema respectivă şi să se înlăture incertitudinile. De asemenea, de la ideea că există probleme în care avem dificultăţi, teama pentru că suntem prea familiari cu ele. În acest caz, intră în funcţiune mecanismul invers: a face familiarul (obişnuitul) nefamiliar (neobişnuit). Atât în legătură cu primul mecanism, cât şi cu al doilea se folosesc metaforele şi analogiile. Există patru tipuri de analogii: directă, personală, simbolică şi fantastică. Dacă tema şedinţei de sinectică este, de exemplu, de a găsi o nouă modalitate de a parca automobilele într-un oraş aglomerat, se poate apela la o analogie directă, cu modalităţile de depozitare în natură, în casă sau în industrie (apud Al. Roşca, 1981, p. 176-177).

Grupul de sinectică este format din cinci-şapte participanţi de diferite profesiuni. Şedinţele se pot desfăşura pe durata unui an (câte o şedinţă pe lună). Durata unei şedinţe poate fi de o oră (mai mare). În prima etapă are loc cunoaşterea

participanţilor între ei şi familiarizarea cu problema care va fi supusă dezbaterii. În etapa a doua se aplică mecanismele şi procedeele specifice prin care straniul, neobişnuitul este transformat în obişnuit, familiar, iar familiarul (cunoscutul) este transformat în straniu (necunoscut) şi folosirea analogiilor. În etapa a treia se analizează soluţiile elaborate şi se aleg cele mai valoroase. Atât brainstormingul, cât şi sinectica stimulează membrii grupului să producă idei noi. Amândouă metodele creează un climat din care este eliminată critica şi evaluarea imediată. În ambele metode membrii grupului iau cunoştinţă de problemă şi încep să emită idei. Între ele există şi deosebiri; brainstormingul se bazează pe asociaţiile libere de idei, pe când sinectica are ca specific utilizarea metaforelor şi analogiilor; Gordon spune că „asaltul de idei” ajunge prea repede la soluţii (unele dintre acestea pot să fie eronate); în sinectică numai animatorul grupului cunoaşte natura problemei supusă dezbaterii; în sinectică grupul este mai mic (cinci-şapte persoane).