Metode Moderne de Predare

Capitolul 1. Metode tradiţionale versus metode moderne

Ioan Cerghit afirma: ”Pedagogia modernă consideră că rutina excesivă, conservatorismul(…) aduc mari prejudicii invăţământului. În fond creaţia, în materie de metodologie, înseamnă o necontenită căutare, reînnoire şi îmbunătăţire a condiţiilor de muncă în instituţiile şcolare.”

Problema căilor şi a mijloacelor de modelare a omului în vederea optimizării potenţialului său creator tinde să ocupe astăzi un loc prioritar în ansamblul preocupărilor ştiinţei şi practicii sociale. Copilul şi tânărul de astăzi cheltuiesc o mare parte din durata vieţii lor ca subiecţi supuşi actului instructiv educativ. Educaţia, instrucţia, învăţarea trebuie să fie utile, rodnice pentru personalitatea celui care învaţă, iar utilitatea şi rodnicia nu pot fi măsurate în acest caz decît după eficienţa lor psihologică, după noile procedee, structuri şi organizări câştigate, adică după totalitatea progreselor dezvoltării realizate prin educaţie şi învăţare. Problemele învăţării sunt în stânsă legătură şi unitate cu problemele dezvoltării.

În miezul discuţiilor despre legitimitatea schimbărilor în educaţie s-au ciocnit o sumedenie de idei, s-a despicat firul în patru, s-a inventat roata din nou, s-au jucat retorici şi forme fără fond, şi s-a uitat, cel mai adesea, esenţa problemei, respectiv beneficiarul oricărei schimbări din şcoală. La începutul secolului al XX-lea, un grup important de pedagogi, psihologi, medici şi dascăli acuză cu vehemenţă instituţia şcolară pentru lipsa ei de adecvare la nevoile copiilor şi la cerinţele pieţei muncii. Şcoala, considerau ei, deformează copilul în loc să-l formeze, îi închide orizontul în loc să i-l deschidă, îl obligă la nemişcare, lipsă de reacţie şi deci, nu-l pregăteşte pentru viaţă.

Capitolul 2. Învăţare activă şi interactivă

De ce să vorbim despre învăţarea activă?

Cercetări efectuate în ultimii 25 de ani arată că pasivitatea din clasă (înţeleasă ca rezultat al predării tradiţionale, în care profesorul ţine o prelegere, eventual face o demonstraţie, iar elevii îl urmăresc) nu produce învăţare decât în foarte mică măsură. Iată câteva rezultate ale acestor studii:

• Elevii sunt atenţi numai 40% din timpul afectat prelegerii. (Pollio, 1984)

• Elevii reţin 70% din conţinuturile prezentate în primele 10% şi numai 20% din cele prezentate în ultimele 10 minute ale prelegerii. (McKeachie, 1986)

• Elevii care au urmat un curs introductiv de psihologie bazat pe prelegere au demonstrat că ştiu

numai cu 8% mai mult decât elevii din clasa de control care NU au făcut cursul deloc! (Rickard

et al., 1988)

Un studiu vizând implicaţiile predării centrate pe discursul magistral (Johnson, Johnson, Smith,1991) relevă că:

• atenţia elevilor descreşte cu fiecare minut care trece pe parcursul prelegerii;

• prelegerea se potriveşte numai celor care învaţă eficient prin canal auditiv;

• prelegerea promovează învăţarea de nivel inferior a informaţiilor factuale;

• prelegerea presupune că toţi elevii au nevoie de aceleaşi informaţii în acelaşi ritm;

• elevilor nu le place să fi e supuşi unei prelegeri.

Un raport relativ recent care sintetizează o serie de cercetări din mai multe domenii, trage următoarele concluzii în legătură cu modul în care se produce învăţarea:

Învaţarea presupune înţelegerea, iar aceasta înseamnă mai mult decât cunoaşterea faptelor. Această afirmaţie este evidenţiată de comportamentele experţilor, indiferent de domeniul de cunoaştere în care activează. Ei sunt experţi prin aceea că demonstrează:

• o bază solidă de cunoştinţe procedurale (adică moduri de operare cu informaţiile);

• înţelegerea faptelor, fenomenelor într-un cadru conceptual;

•organizarea cunoştinţelor astfel încât acestea să fie uşor accesate şi aplicate. Ce se întâmplă de fapt când profesorii îşi încarcă elevii cu propriile lor gânduri, oricât de profunde şi bine organizate ar fi acestea? Ce se întâmplă când profesorul recurge prea des la explicaţiile şi demonstraţiile de tipul „hai sa-ţi arăt cum“? „Turnarea“ faptelor şi conceptelor gata „mestecate“şi performarea cu măiestrie a procedurilor de către profesor interferează cu învăţarea. Fără îndoială, prezentarea poate face o impresie imediată asupra creierului dar, în absenţa unei memorii de excepţie, elevii nu pot reţine prea mult pentru perioada următoare. Un profesor, oricât de strălucit orator ar fi , nu se poate substitui creierelor elevilor şi deci nu poate face activitatea care se desfăşoară mintea fiecăruia. Ei înşişi trebuie să organizeze ceea ce au auzit şi văzut într-un tot ordonat şi plin de semnificaţii.