Structura retorică a propovăduirii apostolice la Sfântul Apostop Pavel

În Epistola întâi către Tesaloniceni (1 Tes.),

Aşa cum scrie în Fapte 17, după ce a întemeiat Biserica din Tesalonic, capitala provinciei Macedonia, Pavel a trebuit să fugă la Bereea, de unde a plecat apoi la Atena, părăsindu-i pe Sila şi Timotei; de aici s-a dus la Corint, unde s-a reîntîlnit cu cei doi colaboratori (18, 1-5). Aici - adică între 50 şi 52 - scrie 1 Tesaloniceni unde aminteşte de propria activitate de la Tesalonic (1, 5-5), apoi în Macedonia şi Ahaia (1, 7-8) şi la Atena (3, 1)

Se poate considera că epistola are două părţi: o introducere amplă (1, 2-3, 13) şi un îndemn (4, 1-5, 22), urmate de concluzie (5, 23-28). Prima parte e dominată de tema amintirilor comune, care îl leagă pe Pavel de Tesaloniceni. Apostolul evocă aici printre altele, impresionanta acţiune a Duhului, care a însoţit naşterea comunităţii, adică fenomenele harismatice şi minunile (1, 5). În 2, 1-12 avem o evocare apologetică a activităţii apos¬tolice a lui Pavel; apostolul intenţionează probabil să pună în lumină deosebirile dintre propria imagine şi cea a altor predicatori, apăruţi ca ciupercile pe „piaţa liberă" religioasă din acele vremuri; filozofi itineranţi, profeţi cerşetori, magi şi şarlatani. Polemica împotriva iudeilor, care se opun evangheliei (2, 13-16) este surprinzătoare, căci tesalonicenii au avut de suferit de pe urma păgânilor. Unii exegeţi consideră aceste versete ca o interpolare, lucru, ce nu pare necesar, pentru că fragmentul interpretează dificultăţile întâmpinate de Tesaloniceni prin prisma schemei tradiţionale a opoziţiei iudeilor faţă de trimişii lui Dumnezeu, folosind totodată locurile comune ale polemicii păgâne contra iudeilor

Capitolul 4, 1-12 conţine îndemnuri privind viaţa morală şi raporturile în comunitate. În 4, 13 începe o explicaţie despre destinul creştinilor morţi ca răspuns la neliniştile creştinilor din Tesalonic. Ei aşteptau întoarcerea Domnului peste puţină vreme, iar moartea unor fraţi întru credinţă îi făcuse să se întrebe, dacă cei morţi nu urmau să fie excluşi de la unirea cu Hristos la venirea acestuia. Pavel le spune că morţii nu sunt excluşi pentru că vor fi aduşi la viaţă o dată cu venirea Domnului, ca să poată merge în întîmpinarea Lui împreună cu cei vii; apostolul menţionează aici un cuvânt al lui Iisus, pe care nu-l regăsim în paginile evangheliilor, şi care stă la baza versetului 16, folosind teme tradiţionale ale aşteptării iudaice legate de „ziua Domnului". Pavel este convins că va fi încă în viaţă la venirea Domnului (4, 15). Aşadar, recomandă tesalonicenilor să stea de veghe şi să fie pregătiţi (5, 1-11), adăugând precepte pentru viaţa comunităţii (5, 12-22), înainte de a încheia cu o rugăciune şi cu formulele de salut (5, 23-28).

În Epistola întâi către Corinteni (1 Cor.),

Corintul, distrus în 146 î.Hr. de romani, întemeiat apoi din nou un secol mai tîrziu de lulius Cezar, care face aici o colonie romană, era, pe vremea lui Pavel, cel mai mare oraş din Grecia. Caracteristicile sale erau amestecul de popoare şi de religii şi imoralitatea lui era proverbială, dar faima sa era, cu siguranţă, exagerată. Pavel ajunsese la Corint în timpul „celei de-a doua călătorii misionare" (Fapt. 18, 1-18) şi întemeiase o comunitate, rămânând aici un an şi jumătate, probabil în 50-52. Din Corint, Pavel s-a dus întîi la Efes, apoi la Ierusalim şi Antiohia, plecând ulterior la Efes (Fapt. 18,19-19, 1); S-a văzut deja că întoarcerea în Palestina între cele două şederi la Efes este probabil o invenţie a lui Luca. Oricum ar fi, din Efes Pavel scrie Epistola întîi către Corinteni, spre sfîrşitul şederii sale aici (16, 8), deci cam în primele luni ale anului 55.

Epistola este de mare interes pentru înţelegerea problemelor, care puteau să apară atunci, când evanghelia lui Iisus era acceptată nu în mediile de cultură iudaică, ci în cele „păgâne". Pavel a predicat într-un climat religios, unde nu era aşteptată mântuirea prin intervenţia eshatologică a divinităţii, care reprezintă punctul culminant al unei întregi istorii a rela¬ţiilor dintre un popor şi Dumnezeul său, ci prin posibilitatea ca un cre¬dincios, singur, în comuniune intimă cu divinitatea, care îl rupe de trecutul său individual şi colectiv, să fie luat cu sine de aceasta şi, participând la destinul său mitic, să fie eliberat din acel moment de jugul forţelor demo¬nice învinse de divinitate.