Regionalismul și Regionalizarea în Uniunea Europeană

Capitolul 1. Regionalism, regionalizare, dezvoltare regională

Creşterea importanţei regiunilor în Europa, oricare ar fi definiţia pe care am folosi-o pentru regiune, una instituţională sau una politică, reprezintă un fenomen marcant al ultimilor trei decenii. Denis de Rougemont nu numai că îl presimţise, ci îl şi inserare ca element fundamental al procesului de construcţie europeană al secolului XXI. Pentru el, federalismul şi regionalismul erau inseparabile

Realizarea unei analize a fenomenului de afirmare regională care se manifestă în Europa ne conduce, la nivel instituţional, către un dublu dialog: vertical şi orizontal. Primul corespunde relaţiilor pe care le dezvoltă sau pe care încearcă să le dezvolte regiunile cu instituţiile europene, Uniunea Europeană sau Consiliul Europei, în timp ce al doilea reiese din importanţa pe care regiunile o acordă relaţiilor directe pe care le stabilesc între ele. Anul 1975 marchează momentul de instituţionalizare, din această perspectivă, atât a relaţiilor cu instituţiile europene, dar mai ales, a relaţiilor directe dintre regiunile frontaliere.

De trei sau patru decenii asistăm, în toate ţările europene occidentale, la o veritabilă mutaţie a mentalităţilor în ceea ce priveşte rolul regiunilor în sistemele statale şi continentale. Începând cu sfârşitul anilor '80, sistemul european (şi prin aceasta înţelegem întregul complex de probleme ce s-a manifestat la toate nivelurile pe palierul individ-organism suprastatal) s-a modificat sub impactul a două procese în parte contradictorii, în parte care s-au sprijinit reciproc. Aceste procese care au pus în discuţie poziţia statelor ca unici actori relevanţi pe plan internaţional sunt cele de integrare şi de fragmentare. Prin schimbările pe care le-au generat, acestea au făcut să crească importanţa regiunilor odată cu importanţa pe care au dobândit-o organismele societăţii civile în detrimentul statelor pe plan internaţional. Se vorbeşte din ce în ce mai mult de o „Europă a regiunilor" şi este perceput din ce în e mai pregnant faptul că regiunea nu este doar un nivel intermediar între autorităţile centrale şi cele locale, ci devine un al treilea punct (alături de state şi localităţi) ce defineşte triunghiul în care se dezvoltă procesul de integrare europeană. Fiecare ţară, în felul său şi în funcţie de tradiţia ei istorică, încearcă să răspundă problemei regionale, curentelor regionaliste care o traversează, orientându-le, diminuându-le, ignorându-le sau respingându-le. Dar oricare ar fi răspunsul politic dat problemei regionale, este important pentru toţi cei care vor să o descrie, să o analizeze, să o explice şi chiar să o orienteze, să stăpânească concepte care să le permită o cât mai bună evaluare a acestui fenomen.

Unul dintre obiectivele Uniunii Europene este acela de a susține progresul economic și social, echilibrat și durabil, prin consolidarea coeziunii economice și sociale a țărilor membre. Un rol important în acest process este acordat regiunilor, care sunt considerate spații mai apropiate de cetățeni. Carta Comunitară a Regionalizarii definește regiunea “ca un teritoriu care formează, din punct de vedere geografic, o unitate netă sau un ansamblu similar de teritorii în care există continuitate, în care populația posedă anumite elemente commune și care dorește să-și păstreze specificitatea astfel rezultată și să o dezvolte cu scopul de a stimula progresul cultural, social și economic”.

Statul, conceput că principal nivel de guvernare, traversează o perioadă de criză, fiind obligat să-și reconsidere rolul. El nu mai reprezintă singurul cadru pentru rezolvarea problemelor care afectează societatea. Statul providență apărut după cel de al Doilea Război Mondial, într-un moment în care se punea problema reconstrucției și relansării economice, era sinonim cu asigurarea unei bunăstări, a prosperitătii generalizate. Acest concept este criticat în prezent în contextual accentuării crizei economice, creșterii șomajului, creșterii taxelor și impozitelor.

Pe fondul accentuării procesului de globalizare statele sunt considerate, pe de o parte, prea mici pentru a face față problemelor care apăr la nivel global- economice, de securitate, politică monetară. etc. fapt ce duce la crearea de organizații suprastatale (de exemplu, Uniunea Europeană), iar pe de altă parte ele sunt considerate prea mari pentru a răspunde în mod efficient la problemele cetățenilor și cărora li se pot găsi soluții eficiente mai ales la nivel regional sau local.

Pentru a înțelege mișcările care au loc în prezent în plan regional trebuie să facem diferență între regionalism și regionalizare.

Regionalismul privit ca o mișcare de jos în sus, în care, regiunea este percepută de către oamenii care o locuiesc că un teritoriu omogen, reprezintă conștientizarea intereselor commune și aspirația lor de a participă la gestionarea acestor interese. În acest sens se poate vorbi de o a€œconstiinta regionala” care apreciază că statul este prea îndepărtat și prea mare pentru a rezolvă problemele regionale. Plecandu-se de la această accepțiune statul este acuzat că vrea să impună un model unitar particularităților regionale. în acest sens regionalismul corespunde unei dorințe profunde a colectivităților locale de a fi responsabile de rezolvarea problemelor care le privesc în mod direct.

Regionalizarea presupune o abordare de sus în jos și vizează alte scopuri și mijloace de punere în aplicare față de cele ale regionalismului. Ca răspuns la mișcarea regionalista statul poae să recunoască o identitate regională,” regiunea fiind percepută că un teritoriu considerat omogen de către stat” și poate luă măsurile necesare pentru că regiunile să participle la gestionarea propriilor afaceri.