Comunitatea euro atlantică în anii 90

I.Introducere

Cãtre sfârşitul anilor ’90, comunitatea euro-atlanticã nu mai gãsea ȋn sine resursele colaborãrii care a permis formularea in comun a unei agende globale constructive pe parcursul anilor ’90 şi aceasta nu pentru cã pânã atunci nu ar fi existat divergenţe pe cele douã maluri ale Atlanticului, ci pentru cã forţele care au adus comunitatea ȋmpreunã au fost mai puternice decât forţele care au dezbinat-o. “Cauzele diviziunii transatlantice sunt profunde, au avut o evoluţie ȋndelungatã şi este posibil sã fie de duratã.” Evenimentele de la 11 septembrie nu au fãcut decât sã arunce “cea mai puternicã luminã asupra prãpastiei transatlantice” , ȋn toate aspectele legate de: putere, strategie, legitimitate, exercitarea politicii externe, sentimentul de insecuritate, ceea ce reprezintã sau ceea ce nu reprezintã o ameninţare intolerabilã la adresa securitãţii naţionale şi internaţionale.

Puterea este aspectul cel mai important al acestei diferenţe, pentru cã de la dimensiunile puterii (“eficacitatea puterii, moralitatea puterii, dezirabilitatea puterii” , modul de exercitare şi rolul puterii) pleacã toate celelalte diferenţe de culturã strategicã, de politicã externã, de percepţie asupra legitimitãţii. Conform lui Robert Kagan, Europa trãieşte ȋntr-un aşa numit “paradis post istoric de pace” , ȋmbrãţişând o “putere soft” (“softpower”), expresie a dezvoltãrii economice. Ȋn ceea ce priveşte America şi felul ȋn care aceasta deţine şi exercitã puterea, vorbim despre o “putere hard” (“hardpower”), care nu este nici mai mult nici mai puţin decât o reafirmare a realismului politic: sistemul internaţional este unul arhaic, ȋn cadrul cãruia “legile şi regulile internaţionale nu prezintã garanţii şi ȋn care securitatea veritabilã, apãrarea şi promovarea unei ordini liberale depind ȋncã de posesia şi exercitarea forţei militare.”

Dacã luãm spre analizã tradiţia istoricã a Americii şi a Europei in ceea ce priveşte puterea, vom constata cã atitudinea actualã a Europei faţã de exercitarea şi deţinerea puterii militare este oarecum nouã, expresie a unei istorii nefericite de sute de ani de-a lungul cãreia politica forţei (“Machtpolitik”) a cauzat conflicte sângeroase, culminând cu cele douã conflagraţii mondiale. Tradiţia istoricã americanã implicã la origini (atunci când imperiile europene practicau o politicã de forţã), o atitudine asupra puterii asemãnãtoare cu cea a Europei astãzi, de proslãvire a virtuţilor comerţului, “pe care ȋl vedeau drept balsamul tãmãduitor al rivalitãţilor internaţionale” , precum şi de “apel la legile internaţionale şi la opinia publicã internaţionalã ȋn locul apelului la forţa brutã.” Aceasta pentru cã SUA era la acel moment ceea ce Europa este astãzi: o mare putere economicã, dar cãreia ii lipseşte forţa militarã şi care denigrezã “politica de forţã şi ȋşi afirmã aversiunea faţã de rãzboi şi de forţa militarã, toate acestea fiind domenii ȋn care [europenii sunt, aşa cum americanii erau atunci] cu mult inferiori.” Regula este deci simplã: ȋn momente specifice ale existenţei lor, atât America, cât şi Europa s-au concentrat pe probleme “unde intrã ȋn joc punctele lor forte” , restul provocãrilor fiind negate pentru cã “slãbiciunea [...] ar face soluţiile sã fie iluzorii.”

”Acum când Statele Unite sunt puternice, se comportã precum naţiunile puternice” , considerând forţa “ca fiind o unealtã utilã ȋn cadrul relaţiilor internaţionale.” De cealaltã parte, europenii se comportã aşa cum s-au comportat “statele mai slabe din timpuri imemoriale” , punând accent pe “o ordine mondialã ȋn care legea internaţionalã şi instituţiile internaţionale conteazã mai mult decât puterea naţiunilor individuale, ȋn care acţiunile individuale ale statelor puternice sunt interzise, ȋn care toate naţiunile, indiferent de puterea lor, au drepturi egale şi sunt ȋn mod egal protejate de regulile de comportament internaţional, universal acceptate.”

Conform lui Robert Kagan, o altã diferenţã semnificativã ȋntre Europa şi America o reprezintã “nivelurile diferite de toleranţã la insecuritate” , care determinã o diferenţã de percepţie şi la nivelul a ceea ce constituie sau nu o ameninţare iminentã şi periculoasã. Statele Unite sunt adesea acuzate de cãtre europeni cã “au pretenţii nerezonabile la o securitate perfectã, care ar fi fost produsul a douã secole de vieţuire la adãpostul a douã oceane” , spre deosebire de Europa care a fost nevoitã sã trãiascã mult mai aproape de pericole, dezvoltându-şi astfel capacitatea de a rezista la insecuritate. Aceste presupuneri sunt false din douã perspective: ȋn primul rând pentru cã, deşi America s-a izolat ȋn credinţele sale cã libertatea şi democraţia sa sunt soluţii la problemele Europei şi implicit ale lumii, a trãit totuşi cu un sentiment major de insecuritate ȋn perioada formãrii sale din cauza prezenţei imperiilor europene pe continentul nord-american, şi ȋn al doilea rând pentru cã Europa nu este tocmai rezistentã la insecuritate, având ȋn vedere numai conflictul franco-german ce a durat douã secole din cauzã cã niciuna dintre pãrţi nu se simţea ȋn siguranţã cu existenţa celeilalte.