Probleme Privind Coordonarea Politicilor Europene

1. Aspecte introductive privind problemele coordonării naţionale a politicilor europene

Toate guvernele au nevoie de coordonare intra-guvernamentala la nivel national cu scopul de a “fi mai eficient, de a avea mai putine conflicte si programe redundante si de a utiliza resursele publice limitate mai rational pentru a atinge obiectivele politicilor lor”(Kassim si altii, 2000:1)

O buna coordonare ajuta la elaborarea politicilor evitand conflictul sau suprapunerea unora cu altele si asigura o mai buna implementare a deciziilor.

Printre celelalte organizatii cu un puternic rol executiv, Ministerul de Finante ar trebui sa joace un rol central in masinaria de coordonare, facand politicile guvernamentale mai eficiente din punct de vedere economic si sustenabile din punct de vedere bugetar.

Coordonarea poate fi definite drept o functie de control central de sus in jos (coordonarea ierarhica) sau poate fi vazuta mai mult ca un proces deliberat de cooperare intre indivizi si organizatii(auto-coordonarea sau negocierea).

Coordonarea ierarhica sau coordonarea condusa intr-o structura de autoritate rigida poate fi eficace, dar se poate dovedi daunatoare in cazul existentei unor conflicte de interese. Pot sa apara efecte negative in cazul in care jucatorii refuza sa coopereze sau sa actioneze diferit decat ceea ce se asteapta de la ei in timpul implementarii unei decizii.

O alta distinctie ce trebuie facuta este cea dintre coordonarea pozitiva si coordonarea negativa.

Coordonarea negativa cere jucatorilor sa “evite daunele produse intereselor protejate de alti jucatori implicati”(Scharpf 1997:112).Coordonarea negativa este mult mai prezenta in practica: unitatea responsabila pentru gasirea solutiei pentru o anumita problema se concentreaza pe evitarea situatiei ca alte unitati/arii sa fie afectate negativ de respectiva solutie. In procesul legislativ, coordonarea interministeriala prin intermediul co-semnaturii sau semnaturii circulare reprezinta instrumentul tipic al coordonarii negative. Coordonarea negativa se bazeaza pe o legatura de tip conservator, care-i determina pe jucatori sa se puna de acord asupra celui mai mic numitor comun.

Coordonarea pozitiva determina jucatorii sa coopereze pentru a produce un bun comun. Preferintele actorilor individuali sunt integrate, iar rezultatul coordonarii este un aranjament inovativ. Acest tip de coordonare poate fi o procedura complexa, costisitoare, iar interesul diferitilor jucatori poate fi stabilit(identificat), fiind necesar sa se verifice care solutie alternativa trebuie sa fie adoptata. Pe de alta parte, un astfel de sistem poate fi directionat (incadrat) prin introducerea unui grad inalt de automatizare la toate nivelele si prin notificarea in prealabil a noilor initiative si identificarea din timp a eventualelor conflicte de interese (ex. Danemarca, Finlanda, Austria).

Instrumentele de coordonare pot fi concentrate la nivelul centrului Guvernului sau dimpotriva dreptul/obligatia de a initia procesul de coordonare poate fi descentralizata. Ceea ce este important este ca schimbarile in configuratia departamentelor/ministerelor sa infranga atitudinile separationiste specifice si sa faciliteze coordonarea pozitiva prin intermediul unor comitete speciale de coordonare interministeriala.

Analizand mecanismele si structurile din cadrul sistemelor de coordonare ale diferitelor state membre putem observa diferente semnificative. Ca urmare, nu exista un model universal valabil. Totusi, noile state membre se pot inspira din aranjamentele de coordonare existente in vechile state cu scopul de a-si dezvolta si ele propriile aranjamente ( vezi Kassim si alti 2000:237, un studiu al aranjamentelor nationale de coordonare a politicilor UE).

Caracteristicile similare pentru sistemele de coordonare ale statelor membre au in vedere asigurarea unui suport pentru sefii de guvern prin intermediul unei expertize specializate si unitatilor organizationale( uneori secretariatele pentru afaceri europene sunt plasate pe langa Primul-Ministru)

In plus, ministerele de afaceri externe joaca un rol cheie in coordonarea politicilor europene, in timp ce coordonarea interministeriala si adoptarile organizationale si procedurale in cadrul ministerelor de resort este asigurata prin intermediul unor comitete si mecanisme special planificate( instituite ). Ministerele de afaceri externe exista in multe state membre, dar nu se afla, in mod necesar, in centrul eforturilor de coordonare.

Presiunea de a dezvolta capacitatile de formulare a politicilor si capacitatile de coordonare eficace cresc dupa aderare, in special atunci cand se incearca sa se exercite o influenta in cadrul procesului european de luare a deciziilor. Pentru ca pozitiile prezentate in cadrul institutiilor UE sa fie coerente, este necesar sa existe o pozitie unificata care se inainteaza catre Bruxelles sau catre reprezentantii altor state. In plus, calitatea de membru presupune pregatirea perioadei in care tara va detine presedentia Consiliului de Ministrii si o profunda intelegere a negocierilor care au loc in cadrul Conferintelor interguvernamentale.

Indicatoriii SIGMA solicita existenta unui cadru coerent de elaborare a politicilor, stabilit prin lege ori prin alte reguli de procedura formalizate, care este inteles si acceptat de catre toti actorii implicati.