Eficiența Cheltuielilor Publice Pentru Acțiuni și Obiective Economice în Comerț și Turism

1 Noţiuni generale

Întreaga activitate socio-umană are un caracter finalist urmărind realizarea unor obiective fundamentale prin intermediul cărora să satisfacă anumite interese şi aspiraţii (nevoi) de natură socială, culturală, economică.

Dar insuficienţa permanentă a resurselor financiare faţă de nevoi a determinat preocupări pentru stabilirea unui anumit raport între consumul de resurse publice şi efectele obţinute în urma realizării obiectivelor finanţate din resursele de stat. Esenţa constă în găsirea căilor care să ducă la minimizarea costurilor aferente obiectivelor pentru care se vor utiliza fondurile alocate şi maximizarea rezultatelor.

Etimologic termenul de eficienţă provine din limba latină, în care poate fi găsit sub formele „efficere”, „efficiere”, „efficax”, cu sensul de a produce efectul sau rezultatul dorit.

Problemele complexe ale cheltuirii eficiente a resurselor băneşti publice au caracter permanent, începând cu stabilirea obiectivelor şi terminând cu realizarea acestora. Principalele momente în care se creează condiţiile necesare asigurării eficienţei sunt:

- Elaborarea programelor de dezvoltare economică şi socială a ţării;

- Înscrierea indicatorilor în bugete;

- Rectificarea bugetelor în vederea unei corelări mai bune a nevoilor existente în economie cu resursele financiare pe tot parcursul

cheltuirii fondurilor alocate.

Preocupările economiştilor în ceea ce priveşte eficienţa cheltuielilor publice au avut în vedere elaborarea unor teorii, cum sunt; eficienţa alocativă a resurselor şi X-eficienţa resurselor

Eficienţa alocativă a resurselor. Analiza eficienţei are ca prim obiectiv determinarea dintre mai multe stări ale economiei pe cea mai bună. În acest scop, economistul A. Pareto a formulat o regulă foarte simplă care defineşte eficienţa economică astfel: orice schimbare în repartiţia resurselor care îmbunătăţeşte utilitatea anumitor agenţi, fără a micşora utilitatea nici uneia dintre ceilalţi trebuie sa fie considerată ca o ameliorare. Aceasta este teoria optimalităţii sau optimul lui Pareto.

Optimalitatea lui Paceto are în vedere următoarele trei elemente: eficienţa schimbului, eficienţa tehnică şi omniprezenta eficienţă.

Eficienţa schimbului se realizează atunci când un grup de bunuri de consum este alocat între indivizi, în aşa fel încât, o persoană mai bogată să nu poată face realocări fără ca o altă persoană să devină mai săracă. Cerinţa pentru realizarea eficienţei schimbului este ca rata marginală a substituţiei între două bunuri să fie egală pentru toţi consumatorii.

Eficienţa tehnică este dată de combinarea optimală a factorilor de producţie. Rata marginală a substituţiei între doi factori trebuie să fie egală pentru toate bunurile produse.

Eficienţa omniprezentă este realizată în condiţiile în care rata marginală a transformării factorilor este egală cu rata marginală comună a substituţiei. Această egalitate creează situaţia în care nici o realocare a bunurilor sau factorilor nu poate face o persoană mai bogată, fără să facă în acelaşi timp o persoană mai săracă.

Optimul lui Paceto este limitat deoarece nu poate lua în calcul orice schimbare care se referă la situaţia celor mai înstăriţi şi nu are criterii care să permită alegerea celei mai bune situaţii dintr-un ansamblu de situaţii.

X-eficienţa resurselor. Gradul de ineficienţă este definit ca fiind diferenţa dintre eficienţa maximală a utilizării resurselor şi utilizarea efectivă actuală. Rezultă că realizarea eficienţei alocative depinde de eliminarea X ineficientelor. Practic X ineficienţa este omniprezentă deoarece oricând mai poate fi găsită o soluţie sau oricând o soluţie mai poate fi îmbunătăţită.

Concluziile cercetărilor ştiinţifice privind cheltuielile publice pot fi sintetizate astfel:

- Serviciile publice nu trebuie să fie furnizate întotdeauna în mod

gratuit; Oriunde este posibil, furnizarea de servicii publice trebuie

să fie înlocuită cu furnizarea privată;

- Transferul unui serviciu public către sectorul privat se poate realiza

prin folosirea unor mecanisme combinate, care să îmbine finanţarea

publică cu utilizarea privată.