Piața ecoturismului internațional

Practica turisticã internaţionalã a demonstrat de-a lungul vremii cã indiferent de tipul de turism practicat (turism de masã sau alternativ), în final rezultã o serie de impacturi resimţite atât în societate, cât si la nivelul mediului natural. În mod cert turismul de masã este cel responsabil pentru cele mai vizibile si mai profunde influenţe negative la nivelul ariilor de destinaţie, acestea fiind în marea majoritate a cazurilor impacturi negative. Ideea adoptãrii conceptului de dezvoltare durabilã în turism a apãrut la începutul anilor ’90, luând astfel naştere turismul durabil– o ramurã ce a cãpãtat rapid importanţă atât în domeniile academic şi cercetare, cât şi în activitaea /industria turistică. Din principiu, turismul durabil se disociazã de turismul de masã şi se asociază parţial cu forme de turism alternativ, contemporan. Cu alte cuvinte turismul durabil este în primul rând opusul turismului de masã. Turismul durabil se defineşte ca fiind o abordare pozitivã cu intenţia de a reduce tensiunile şi fricţiunile create de complexitatea interacţiunilor dintre industria turisticã, turişti, mediul natural şi comunităţile locale ca gazde ale turiştilor“ (Journal of Sustainable Tourism, 1993). În concluzie, turismul durabil este o formă de turism alternativ care însã are la bază următoarele principii:

a) minimizarea impacturilor activităţii turistice asupra mediului natural în vederea obţinerii durabilităţii ecologice contribuind la menţinerea şi îmbunătăţirea stării de conservare prin întoarcerea unei părţi a veniturilor la aria protejată. Practicarea formelor de turism care nu afecteazã mediul natural.

b) minimizarea impacturilor negative ale activităţii turistice asupra comunităţii locale şi a membrilor ei în vederea obţinerii durabilităţii sociale. Dezvoltarea acelor forme de turism care nu perturbă şi nu întrerup viaţa de zi cu zi a populaţiei destinaţiei turistice. Evitarea apariţiei situaţiilor ostile în relaţie cu comunitatea locală.

c) minimizarea impacturilor negative ale activităţii turistice asupra culturii/tradiţiilor/obiceiurilor comunităţilor locale în vederea obţinerii durabilităţii culturale.

În concluzie, ecoturismul trebuie să includă următoarele elemente: produsul are la bază natura şi elementele sale, managementul ecologic în vederea unui impact minim, contribuie la conservarea biodiversităţii, contribuie la bunăstarea locală a comunităţilor din zonele turistice, educaţie ecologică atât în rândul turiştilor cât şi în rândul populaţiei locale. * Acestea au stat la baza modului de definire a ecoturismului unanim acceptat, în anul 2002 la Quebec (UNEP/WTO, 2002).

SITUAŢIA PE PIAŢA INTERNAŢIONALĂ. Pe piaţa turistică internaţională ecoturismul a început să se dezvolte din anul 1980. În prezent, acest tip de produse turistice deţin 20% din turismul internaţional (OMT, 2002) şi 7% din totalul cheltuielilor din turism. Astfel, în anul 1999 ecoturismul înregistrat un ritm anual de creştere cuprins între10 şi 30%, spre deosebire de ritmul creşterii turistice generale care a fost de doar 4%. Mai concret, s-au înregistrat 317 milioane sosiri turişti care au participat la programe turistice de acest gen, ceea ce a atras încasări de 250 miliarde USD. În prezent, ecoturismul este forma de turism cu cel mai ridicat ritm de creştere pe plan internaţional, în special ca urmare a faptului că nu se supune într-o măsură la fel de mare ca celelalte forme de turism regulilor convenţionale de dezvoltare economică. Prin urmare, dezvoltarea unor astfel de produse ecoturistice presupune în primul rând existenţa resurselor naturale şi a bio-iverităţii mediului natural, în timp ce infrastructura turistică nu presupune investiţii atât de mari ca în cazul turismului clasic. Aceasta a făcut posibilă implementarea acestei forme de turism şi în ţările în curs de dezvoltare sau cele ale lumii a treia. Dealtfel, printre cele mai cunoscute destinaţii pentru practicarea ecoturismului, se află o serie de ţări cum ar fi: Kenya, Costa Rica, Nepal, Madagascar.

Activitatea ecoturistică pe plan internaţional este reglementată în cadrul unei tipologii ce cuprinde stilurile de eco-experienţe, precum şi forme de eco-activităţi în funcţie de eco-produsele de pe piaţă şi consumatorii acestora.

Principalele destinaţii turistice pe piaţa internaţională sunt: Australia, Canada, Costa Rica, Mexic, Guatemala, Cuba, Brazilia, Bolivia, Kenya, Ghana, Africa de Sud, Madagascar, Indonezia, Nepal. Principalele ţări emiţătoare de turişti sunt cele dezvoltate ca urmare, pe de-o parte a nivelului de trai ridicat ce le permite achitarea costurilor destul de ridicate ale unor astfel de programe turistice, iar pe de alta parte ofertei autohtone destul de limitate sau chiar inexistente. Cele mai puternice agenţii turistice/turoperatori în domeniu sunt în special cele din statele emiţătoare de turişti –Marea Britanie, S.U.A., Germania, Olanda, Franta, Austria, Elvetia-, dar şi cele din statele receptoare –Africa de Sud, Australia, Kenya, Mexic, Canada. După cum se observă, la nivelul continentul european, destinaţiile ecoturistice sunt foarte puţine, mai ales în zona noastră –Europa Centrală şi de Est.

Ţinând cont de situaţia existentă pe piaţa turistică europeană, precum şi de cele câteva puncte forte pe care le prezintă România în competiţia cu celelalte posibile destinaţii din regiune, putem spune că ecoturismul poate reprezenta o soluţie pentru revigorarea turismului românesc. Romania are aproximativ 800 de arii protejate, ce acopera in prezent in jur de 5% din teritoriul tarii. Majoritatea destinatiilor ecoturistice sunt situate in interiorul sau in imediata vecinatate a acestor arii protejate, cum ar fi: Rezervatia Biosferei Delta Dunarii