Libera circulație a persoanelor în Uniunea Europeană

INTRODUCERE

Primele dispoziții privind libera circulație a persoanelor apar în cadrul Tratatului de la Roma(1957), prin care s-a instituit Comunitatea Economică Europeană(CEE), unde s-a decis ,,eliminarea între statele membre a obstacolelor în calea liberei circulații a persoanelor, serviciului și capitalului”.

Libera circulație a persoanelor în cadrul Comunităților Europene a fost definită în Acordul Unic European(1987) drept una din cele patru libertăți fundamentale ale Pieței Interne.

Libera circulație a persoanelor alcătuiește una dintre cele patru libertăți din cadrul pieței interne și a politicilor comunitare la nivelul Uniunii Europene, alături de libera circulație a produselor, libera circulație a serviciilor și libera circulație a capitalurilor.

Libertatea de circulație și de ședere a persoanelor în Uniunea Europeană reprezintă piatra de temelie a cetățeniei U.E., instituită prin Tratatul de la Maastricht în 1992(Tratatul privind Uniunea Europeană, având semnăturile celor 12 miniștri ai Afacerilor Externe și ai Finanțelor din statele membre) . Conform acestui tratat, Uniunea este înființată pe Comunitățile Europene(primul pilon), având două domenii suplimentare de cooperare(pilonii doi și trei): Politica Externă și de Securitate Comună(PESC) și Justiția și Afacerile Interne(JAI).

Prin Tratatul de la Amsterdam din 2 octombrie 1997, și intrat în vigoare la 1 mai 1999, a fost instituit ,,spațiul de libertate, securitate și justiție”. Statele membre U.E. au convenit asupra unei colaborări mai strânse în domeniul vizelor, azilului și imigrării.

Eliminarea treptată a frontierelor interne, în conformitate cu acordurile Schengen, privind dreptul la liberă circulație și ședere în U.E. pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora. Având o importanță majoră acest drept, sunt în continuare obstacole în ceea ce privește implementarea sa.

În 7 decembrie 2001 Consiliul Uniunii Europene aprobă ridicarea obligativității vizelor pentru cetățenii români din 2002.

Libera circulație a persoanelor constituie o parte a conceptului de piață internă, trecând printr-o serie de schimbări în timp, unde primele prevederi considerau persoana doar ca agent economic, ulterior conceptul s-a extins și a cuprins noțiunea de cetățean al Uniunii Europene. Conceptul economic a evoluat ulterior la o semnificație mai amplă, căpătând o accepțiune mai largă în legătură cu ideea de cetățean al Uniunii, în mod independent de activitatea economică sau de alte deosebiri de naționalitate.

O etapă importantă în evoluție a fost încheierea celor două acorduri Schengen:

- Acordul Schengen, semnat la 14 Iunie 1985, unde țări precum Belgia, Luxemburg, Franța, Germania și Țările de Jos, au convenit să elimine treptat controalele la frontierele lor interne, și să introducă libertatea de circulație pentru toți cetățenii acestor țări, ale altor state membre ale U.E., și a unor țări din afara Uniunii Europene;

- Convenția de implementare Schengen, semnată la 19 Iunie 1990, care a intrat în vigoare la 20 Martie 1995, care a avut ca scop eliminarea controalelor la frontierele interne pentru toate persoanele, dar în paralel fiind întărite controalele la frontierele externe. Aici se stabilește o politică de vize comună, cooperare polițienească, judiciară, un schimb eficent de informații, și posibilitatea procesării cererilor de azil.

Spațiul Schengen este o zonă liberă de circulație a persoanelor care în prezent este formată

din 27 de state membre, unde ultimul stat care a aderat este Croația(08 Decembrie 2022). La momentul aderării în spațiul Schengen a statului Croația, a fost în discuție aderarea altor două state, România și Bulgaria.

România și Bulgaria a ratat aderarea în spațiul Schengen, după ce Austria și Olanda au votat împotriva aderării în Consiliul JAI de la Bruxelles.

1. Dreptul la liberă circulație la nivelul Uniunii Europene

Dreptul la liberă circulație a persoanelor, denumit și ,,libertatea de circulație” sau ,,libertatea de locomoție” , reprezintă una din cele patru libertăți fundamentale ale Uniunii Europene, reprezentând partea cea mai importantă a cetățeniei europene, presupunând faptul că cetățenii Uniunii Europene pot circula liber între statele membre pentru a locui, lucra, studia, sau pentru a se pensiona în alt stat. În cadrul statelor membre ale Uniunii Europene, regimul juridic al dreptului la liberă circulație poate fi represiv, sau nu, și cuprinde aspecte privind libera circulație în interiorul țării și libera circulație în afara granițelor unui stat. Consistența dreptului la liberă circulație constă în eliminarea discriminărilor dintre cetățenii unui stat membru și cetățenii altor state membre care se află sau muncesc pe teritorul statului în cauză, discriminări ce pot avea drept obiect condițiile de intrare, angajare sau remunerație. Pot fi situații în care o persoană a unui stat în curs de dezvoltare să fie mai potrivit pentru un loc de muncă decât un cetățean al statului dezvoltat în care există postul vacant, Acest concept de liberă cisrculație trebuie să ofere șanse egale ambelor persoane.

Declarația Universală a Drepturilor Omului adoptată la 10 decembrie 1948, în cadrul Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite, arată prin articolul 13 următoarele: ,,Orice persoană are dreptul de a circula în mod liber și de a-și alege reședința în interiorul granițelor unui stat. Orice persoană are dreptul de a părăsi orice țară, inclusiv a sa, și de a reveni în țara sa”.