Rolul Politicii Monetare în Contextul Crizei Actuale

CAPITOLUL 1. STRATEGIILE DE POLITICA MONETARĂ ÎN CONTEXTUL CRIZEI ACTUALE

Politica monetară reprezintă unul din instrumentele politicii economice, prin intermediul căreia se acţionează asupra cererii şi ofertei de monedă din economie. Importanţa politicii monetare rezultă din obiectivul fundamental al acesteia, respectiv stabilitatea preţurilor, la care se adaugă limitarea inflaţiei şi menţinerea valorii interne şi externe a monedei. Responsabilitatea îndeplinirii acestor obiective revine băncii centrale, care deţine monopolul în formularea şi transpunerea în practică a obiectivelor politicii monetare.

Stabilitatea preţurilor constituie obiectivul fundamental al politicii monetare dar, în acelaşi timp, reprezintă un obiectiv central al politicii economice, alături de: creşterea economică durabilă, ocuparea deplină a forţei de muncă, sustenabilitatea balanţei de plăţi. Pentru atingerea acestor obiective, la nivelul fiecărei ţări, sunt identificate instrumentele care să conducă la cele mai bune rezultate, dintre care cele mai însemnate sunt: politica fiscală, politica veniturilor, politica monetară, politica valutară şi politica comercială.

Dintre strategiile standard, numai ţintirea cursului de schimb şi ţintirea inflaţiei sunt utilizate în prezent de noile state membre UE din Europa Centrală şi de Est. Ţintirea agregatelor monetare a pierdut susţinerea pe care o avea în aceste ţări, situaţie întâlnită în trecut şi în majoritatea ţărilor dezvoltate, în urma dezintegrării relaţiei anterior stabile dintre agregatele monetare şi inflaţie; această evoluţie este legată în special de remonetizarea accelerată, care s-a manifestat după ce inflaţia a coborât la niveluri moderate, sectorul bancar a fost privatizat, iar fluxurile de capital liberalizate.

Economiile de dimensiuni mai reduse tind să prefere ancorele de curs de schimb, respectiv regimuri de tip „consiliu monetar” în Bulgaria, Estonia şi Lituania sau ‘’hard peg’’ în Letonia. Celelalte ţări au optat pentru aranjamente de curs de schimb mai flexibile, de la regimuri de curs de schimb cu flotare liberă în Polonia şi regimuri cu flotare controlată în Republica Cehă şi în România până la o bandă de fluctuaţie a cursului de schimb de tip ERM II în Ungaria, asociindu-le cu adoptarea strategiei de ţintire a inflaţiei.

În cadrul regimurilor de tip „consiliu monetar” politica monetară este setată pe „pilot automat”, în timp ce băncile centrale care practică regimuri de ţintire a inflaţiei utilizează în mod activ instrumentele de politică monetară disponibile şi trebuie să adopte cu regularitate decizii complexe în vederea minimizării funcţiilor lor de pierdere.

1.1. STRATEGIA DE ŢINTIRE A INFLAŢIEI

Această strategie a fost implementată în anul 2005, după ce a fost luată în considerare pentru prima dată în anul 2001, atunci când aceasta a fost menţionată în Programul Economic de Preaderare ca opţiune majoră a băncii centrale.

Principalele motive care au stat la baza acestei opţiuni au fost următoarele:

• necesitatea realizării unei dezinflaţii sustenabile, inclusiv din perspectiva convergenţei cu UE;

• relaţia instabilă dintre agregatele monetare şi inflaţie;

• faptul că un regim de curs de schimb ancorat la o altă valută este extreme de riscant în condiţiile unui trend de apreciere determinat de procesul de convergenţă şi ale unei deschideri progresive a contului de capital.

Strategia de politică monetară a BNR – ţintirea inflaţiei – este în strânsă conexiune cu criza financiară actuală şi cu problemele cu care ţara noastră se confruntă.

Opţiunea pentru adoptarea ţintirii inflaţiei ca strategie de politică monetară a fost justificată de necesitatea realizării unei dezinflaţii sustenabile. Implementarea strategiei de ţintire a inflaţiei nu a fost uşoară nici înainte de apariţia crizei financiare şi dominanţa fiscală, intrările masive de capital, poziţia de debitor net a BNR faţă de sistemul bancar şi mecanismul de transmitere a politicii monetare s-au combinat, astfel că, între 2005 şi 2007, au existat perioade în care anticipaţiile inflaţioniste şi aprecieri accentuate ale monedei au coexistat. Aceasta a ridicat o dilemă serioasă pentru banca centrală. Creşteri ale ratei dobânzii, necesare pentru a aduce anticipaţiile în linie cu ţinta de inflaţie, atrăgeau şi mai multe capitaluri străine, apreciind nesustenabil leul.

Odată cu declanşarea crizei financiare în iulie 2007, o parte dintre aceste condiţii a dispărut. Astăzi BNR tinde să fie creditor net al sistemului bancar, iar intrările de capital străin s-au atenuat în mod semnificativ. Dar aceasta nu simplifică implementarea politicii monetare. Dimpotrivă, criza financiară a sporit volatilitatea pe pieţele monetară şi valutară şi tinde să amplifice încetinirea activităţii economice. Pe de o parte, reducerea finanţărilor externe şi existenţa dezechilibrelor externe mari au declanşat deprecierea leului, care alimentează inflaţia şi face necesară o rată a dobânzii relativ înaltă. Mai mult, cei cu datorii în euro şi alte valute, şi astfel sistemul financiar, sunt vulnerabili la o depreciere semnificativă a leului. Pe de altă parte, rate mai înalte ale dobânzii ar tinde să frâneze creşterea economică şi, mai mult, ar crea costuri pentru cei ce au datorii, riscând să destabilizeze sectorul financiar. În aceste condiţii apare problema delicată a compromisului dintre obiectivele politicii monetare: asigurarea stabilităţii preţurilor şi asigurarea stabilităţii financiare. Eficienţa politicii monetare în atingerea acestui obiectiv este însă limitată dacă nu există stabilitate financiară. Unul dintre principiile macroeconomice de bază afirmă că fricţiunile pe plan financiar influenţează în mod substanţial ciclul de afaceri. Astăzi, pe plan mondial, acest lucru este foarte evident. Băncile centrale ale lumii încearcă să menţină stabilitatea financiară şi să evite recesiunea şi depresiunea economică.