Metoda costurilor variabile direct-costing

METODA COSTURILOR VARIABILE (DIRECT-COSTING)

INTRODUCERE

Diversificarea activitătilor de producţie si desfacere, sub aspectele organizării, functionării , dotărilor şi chiar rezultatelor obţinute, a cerut si in materie de costuri o alternativă, o alta opţiune decat cea a costurilor complete. Alternativa o reprezintă costurile parţiale care conţin numai cheltuieli strans şi nemijlocit legate de volumul activităţii. Ne referim la cheltuielile variabile, care depind de volumul de activitate şi la cheltuielile directe, care se identifică, incă din momentul efectuării lor, pe un anumit purtator de costuri care poate sa fie un produs, o comandă, o lucrare, un serviciu, un contract etc. Ambele categorii de cheltuieli nu există, dacă activitate nu exista, deci sunt ocazionate exclusiv de producţie, de prestarea de servicii sau de execuţia de lucrări. Pe de altă parte, relaţia cauză-efect este cel mai coerent şi profund analizată prin intermediul cheltuielilor variabile şi fixe.

În noul mediu economic costurile parţiale şi-au extins sfera conceptuală, cuprinzand în opinia multor specialişti, pe langă costurile variabile, costurile directe, si categorii de costuri care, altă dată, erau considerate exclusiv apanajul costurilor complete Astfel :

• costul produsului, poate fi inclus in categoria costurilor parţiale, el neluand in seamă cheltuielile generale de administrare şi cheltuielile de desfacere ;

• costul marginal sau incremental, care se refera la consumurile aferente ultimei unităţi(serie, lot, produs) adiţionale producţiei precedente. Această categorie de costuri este parţială pe de o parte, prin prisma faptului că se referă la o parte a producţiei şi nu la intreaga producţie.

Lărgirea sferei conceptuale a costurilor parţiale dă acestora posibilitatea de a satisface cerinţele din ce in ce mai diverse si mai profunde ale managementului, in condiţii de concurenţă, de eficienţă maximă si de castigare a supremaţiei in cadrul ramurii, activităţii, domeniului in cauză.

În sfera metodelor bazate pe conceptul costurilor parţiale se înscriu metoda direct- costing, cunoscută şi sub numele de metoda costurilor variabile şi metoda costurilor directe.

Elemente ale metodei direct – costing au fost relevate de catre economistul german Schmalenbach, pe la sfarşitul secolului al XIX-lea prin cercetarea comportamentului cheltuielilor în raport cu volumul producţiei şi elaborarea a doua feluri de calculaţie : o calculaţie simplă a cheltuielilor şi o calculaţie a « valorii de exploatare ». În opinia specialistului german, esenţa acesteia o reprezintă împărţirea costurilor în fixe şi proporţionale, cu imputarte asupra unităţii de produs, doar a cheltuielilor proporţionale nu şi a celor fixe.

El propunea, de asemenea, separarea cheltuielilor fixe într-un cont colector şi trecerea lor asupra rezultatelor, prin ocolirea calculaţiei costurilor. În Germania au mai fost şi alţi specialişti care au utilizat cate un concept sau au remodelat unul deja existent, prin prisma a ceea ce mai tarziu avea sa devina metoda costurilor variabile. Astfel, Fr. Schar în anul 1923 foloseşte noţiunea de beneficiu brut determinat ca diferenţă între cifra de afaceri şi cheltuielile variabile şi W. Hasenack în 1929 acreditează, şi el, ideea eliminării cheltuielilor fixe din calculaţia costurilor.

Au urmat modele închegate şi elaborate, concepute în SUA. Prima menţiune a

utilizării metodei costurilor variabile s-a facut în 1908, de către o întreprindere care o folosea pentru elaborarea unui sistem de preţuri, continuand însa să îşi evalueze stocurile la costuri complete. Donaldson Brown a colabroat pentru prima dată o calculaţie direct-costing în 1923 la General Motors, fară a utiliza raţionamentul decizional pe termen scurt care este asociat metodei. Ulterior s-au consemnat alte doua experienţe în domeniu : calculaţiile elaborate independent de catre J. Harris in 1934 şi respectiv G. Charter Harrison 1935, în întreprinderile în care aceştia îşi desfaşurau activitatea. În aceeaşi perioada, modelarea costurilor potrivit schemei direct-costing s-a manfiestat şi în Europa. În 1934, la uzina de autoturisme Citroen s-au evidenţiat premise ale metodei costurilor variabile în sensul că la o analiză a exporturilor s-a constatat ca filialele au pierderi mari deşi practică procente de comisioane capabile să acopere o parte a cheltuielilor generale şi să permită, de asemenea, recuperarea taxelor vamale aferente importurilor de materii prime.

Metoda direct-costing se mai numeşte şi metoda costurilor variabile, intrucat costul produsului cuprinde doar cheltuielile variabile, nu şi pe cele fixe. Acesta este motivul pentru care specialiştii americani şi autorii lucrărilor de specialitate renunţă tot mai mult la termenul de direct-costing, înlocuindu-l cu costuri variabile.

1. METODA COSTURILOR VARIABILE

Metoda costurilor variabile, în forma sa de bază are o serie de caracteristici care o individualizează şi i-au conferit statutul de metodă. O partre din aceste caracteristici sunt :

-utilizează comportamentul cheltuielilor pentru a le separa pe cele încorporate în costuri(variabile) de cele neîncorporabile(fixe) ;

-calculaţia specifică se sprijină pe indicatori care construiesc judecăţi, suport pentru deciziile managementului ;

-prestaţiile sau serviciile reciproce, între diferite segmente organizaţionale se decontează la nivelul cheltuielilor variabile care sunt imputabile purtatorilor de costuri ;

-nu este doar o calculaţie de costuri, ci şi una a rezultatelor pe termen scurt, este un instrument util în managementul întreprinderii, scopul principal constituindu-l elaborarea unor decizii pe perioade scurte.

Metoda se bazează pe repartizarea cheltuielilor variabile (directe şi indirecte) asupra fiecarui produs, în timp ce totalul cheltuielilor fixe nu este supus repartizării, acestea fiind considerate costuri ale perioadei. Logica metodei constă în faptul ca fiecare produs contribuie cu o „marja bruta” la acoperirea totalului cheltuielilor fixe. Rentabilitatea fiecărui produs se apreciaza prin existenţa unei marje pozitive.