Actele de dispoziție ale părților din procesul civil

Legislatia noastra procesuala ii confera reclamantului si posibilitatea de a renunta la insusi dreptul subiectiv dedus judecatii. Potrivit art. 247 alin. 1 C. proc. civ: "in caz de renuntare la insusi dreptul pretins, instanta da o hotarare prin care va respinge cererea in fond si va hotari asupra cheltuielilor".

Renuntarea la drept se infatiseaza ca un act procedural unilateral prin care reclamantul renunta la dreptul subiectiv dedus in justitie. O atare desistare prezinta urmatoarele trasaturi:

a) este un act unilateral de vointa al reclamantului. Efectele acestui act nu sunt insa conditionate de acceptarea partii adverse. In acest sens art. 247 alin. 2 C. proc. civ. precizeaza ca renuntarea "se poate face si fara invoirea celeilalte parti, atat in prima instanta cat si in apel".

b) este un act de dispozitie cu efecte defavorabile pentru reclamant. De aceea, pentru a fi valabila este necesar ca reclamantul sa aiba capacitate de exercitiu.

c) renuntarea reclamantului trebuie sa fie expresia libera si neconditionata a consimtamantului reclamantului. Consimtamantul trebuie sa fie exprimat intr-o forma precisa si neechivoca. in caz contrar, un asemenea act nu va putea produce efectele vizate de art. 247 C. proc. civ. Din punct de vedere al formei renuntarea la drept se poate face in

sedinta publica sau prin inscris autentic (art. 247 alin. 3 C. proc. civ.). Observam in aceasta privinta redactarea diferita a textului mentionat anterior fata de art. 246 alin. 1 C. proc. civ. Din acest punct de vedere remarcam ca date fiind consecintele mai grave ale renuntarii la drept legea este mult mai exigenta; ea impune renuntarea in sedinta sau printr-un inscris autentic.

In ceea ce priveste termenul in care se poate face renuntarea art. 247 alin. 2 C. proc. civ. precizeaza ca aceasta poate avea loc atat in prima instanta cat si in apel. Din aceste dispozitii procedurale se desprinde concluzia ca renuntarea la drept nu poate interveni in fata instantei de recurs. In pofida dispozitiilor enuntate, se considera ca renuntarea la drept poate avea loc si in fata instantei de recurs. Socotim judicioasa aceasta opinie care tine seama de natura renuntarii la drept.

Asupra renuntarii la drept instanta se pronunta printr-o hotarare. Prin hotarare, instanta dispune, astfel cum prevede in mod expres art. 247 C. proc. civ., respingerea in fond a actiunii. In aceste conditii, hotararea prin care se ia act de renuntarea la drept are valoarea unei hotarari de fond, desi judecatorul nu a fost chemat practic sa se pronunte asupra temeiniciei actiunii.

Hotararea asupra renuntarii la drept se da fara drept de apel. La cererea paratului reclamantul poate fi indatorat si la suportarea cheltuielilor de judecata pe care le-a ocazionat. Daca renuntarea are loc in fata instantei de recurs hotararea nu este supusa nici unei cai de atac. Cand renuntarea intervine in instanta de apel, hotararea primei instante va fi anulata in totul sau in parte in masura renuntarii (art. 247 alin. 5 C. proc. civ.).

Achiesarea

Achiesarea reprezinta un act de dispozitie prin care paratul recunoaste pretentiile reclamantului sau adera la hotararea pronuntata impotriva sa. Exista doua forme ale achiesarii: achiesarea la pretentiile reclamantului si achiesarea la hotarare. Conditiile acestui act de dispozitie nu difera esentialmente de cele ale renuntarii la drept. Ele se refera la capacitatea de exercitiu a partii si la exprimarea valabila a consimtamantului.

Achiesarea la pretentii consta intr-o recunoastere pura si simpla a pretentiilor reclamantului. O atare achiesare poate fi totala sau partiala, dupa cum paratul recunoaste in intregime sau numai in parte pretentiile adversarului. In ambele cazuri recunosterea trebuie sa fie pura si simpla, adica neconditionata. O marturisire calificata sau complexa nu constituie o achiesare. Recunoasterea pretentiilor partii adverse se obtine cel mai adesea pe calea interogatoriului, dar ea poate fi si spontana.

Recunoasterea totala a pretentilor conduce la finalizarea activitatii judiciare in cauza supusa instantei spre solutionare. Dar, asa cum am aratat, achiesarea poate fi si partiala, caz in care instanta poate pronunta o hotarare in acest gens. Codul de procedura civila se ocupa in mod special doar de recunoasterea partiala. Potrivit art. 270 C. proc. civ: "Daca paratul recunoaste o parte din preteniiile reclamantului, instanta la cererea acestuia, va da o hotarare partiala in masura recunoasterii".

Din textul citat rezulta ca achiesarea la pretentii este conditionata de acordul reclamantului, in sensul ca numai in atare conditi se poate pronunta o hotarare partiala. Pentru a constitui temei al unei hotarari partiale recunoasterea paratului trebuie sa fie data in forma unei marturisiri judiciare; ea trebuie sa fie de asemenea expresa. Marturisirea extrajudiciara nu poate determina pronuntarea unei hotarari partiale. De asemenea, hotararea partiala nu poate fi pronuntata pe temeiul unei prezumtii de recunoastere dedusa din refuzul partii de a raspunde la interogatoriu sau de a se infatisa pentru a raspunde la interogatoriul propus. Hotararea partiala pronuntata in aceste conditii devine executorie de drept, astfel cum precizeaza art. 278 pct. 7 C. proc. civ.