Considerații privind protecția domiciliului

Respectul datorat personalității umane constituie o parte integratoare esențială a libertății umane, motiv pentru care s-a impus adoptarea unor reglementări atât la nivel internațional, cât și la nivel național, care să creeze un mecanism jurisdicțional de protecție a persoanei fizice împotriva imixtiunilor de orice natură. Astfel, în dezbaterile internaționale s-a acordat o atenție deosebită promovării, consacrării și ocrotirii dreptului la protejarea domiciliului. Alături de nume și de stare civilă, domiciliul persoanei reprezintă, conform semnificației juridice, acel atribut de identificare a persoanei fizice care o individualizează în spațiu, prin indicarea unui loc. Etimologic, cuvantul domiciliu provine de la sintagma latină „domum colere” (casa pe care o locuieste cineva ) și constituie unul din mijloacele de respectare a viații private, sediul protejării spațiului intim al persoanei, în limitele legii.

2. Caracterele domiciliului

Domiciliu nefiind numai un atribut de individualzare a persoanei, ci și un drept personal neatrimonial, el se bucură de următoarele caracterele: opozabilitate erga omnes, inalienabilitate, imprscriptibilitate, personalitate și universalitate. Deosebit de acestea, domiciliul prezintă și unele caractere specifice, și anume: stabilitate, unicitate, obligativitate și inviolabilitate.

Stabilitatea, care caracterizează domiciliul de drept comun și legal constă în aceea că domiciliul reprezintă locuința statornică ,oferind siguranță și certitudine raporturilor juridice la care participă persoana fizică. Această trăsătură prezintă importanță deoarece urmărește să definească o corespondență (din punct de vedere juridic) între un individ și un anumit punct determinat din spatiu. De menționat este faptul că stabilitatea, ca și caracteristică, nu impiedică libertatea persoanei de stabilire a altui domiciliu.

Unicitatea este acel caracter juridic specific al domiciliului, care constă în faptul că, la un moment dat, o persoană fizică are un singur domiciliu.În cazul în care o persoană are mai mute locuințe statornice, numai una are valoare juridică a domiciliului, și anume cea principală . Desigur, în mod succesiv, în decursul timpului persoana fizică poate avea mai multe domicilii, unicitatea neexcluzând schimbarea domiciliului. Mai mult, ea nu exclude coexistența domiciliului pe care-l are persoana fizică majoră cu domiciliul convențional.

Obligativitatea domiciliului decurge din funcția social-juridică a domiciliului de a fi mijloc de individualizare a persoanei fizice, funcție ce prezintă interes și pentru societate. Obligativitatea domiciliului este determinată atât de considerente de ordin juridic cât și de ordin politic, economic, demografic. În literatura de specialitate și în practica judecătorească s-a considerat că a avea un domiciliu nu este doar un drept, ci și o obligație. De asemenea, se apreciază că de la această regulă nu ar putea exista nici o excepție, așa încât, în lipsa unui domiciliu actual, se va ține seama de domiciliul de origine, adică de cel al părinților, ceea ce însemnă că și nomazii au domiciliul fie în locul unde s-au stabilit părinții lor sau, în ultimă instanță, la locul unde li s-a declarat nașterea.

3. Protecția domiciliului

Existența unui domiciliu prezintă importanță în diferite ramuri ale dreptului. Spre exemplu în dreptul administrativ, domiciliul este un element necesar în ceea ce privește realizarea evidenței persoanelor fizice . În dreptul internațional privat domiciliul reprezintă un punct de legătură care poate atrage aplicarea legii. Astfel, ocrotirea acestuia, apare ca o necesitate în manifestarea vieții private, întemeindu-se pe imperativul asigurării securității și a demnității persoanei. S-a spus, de altfel, că „inviolabilitatea domiciliului se fundamentează mai mult pe respectul personalității umane decât pe dreptul de proprietate”.

3.1 Protecția domiciliului în dreptul român

În legislația română, în vederea unei adecvate ocrotiri, dispoziția prevăzută evidențiază că ocrotirea domiciliului nu privește locuința considerată în materialitatea sa, ci faptul că acest imobil este ocupat de o persoană, a cărei liniștită folosință se cuvine respectată. Astfel, domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor și libertăților sale civile, este acolo unde acesta declară că își are locuința principală potrivit art. 87 NCC. Din analiza definiției legale rezultă că singurul criteriu luat în considerare este intenția părții de a asocia cu un loc domiciliul său principal. Cu alte cuvinte, este nerelevant dacă, în fapt, după alte criterii persoana locuiește în cel loc. Apare astfel posibilitatea ca un individ să locuiască doar în weekend într-un anumit loc, iar în timpul saptămanii să se stabilească în altul, dar, față de intenția sa, trebuie conchis că domiciliul este acolo unde locuiește doar 2 zile pe săptămână.

În dreptul constituțional, noțiunea de „domiciliu” are o accepțiune diferită de cea oferită de dreptul civil, cuprinzând practic atât domiciliul în sensul dreptului civil, cât și reședința unei persoane fizice, sau orice loc unde trăiește o persoana și familia sa. Legea fundamentală dispune în art. 27, alin. 1 că: „Domiciliul și reședința sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde în domiciliul ori în reședința unei persoane fără învoirea acesteia”, iar alineatul următor enumeră situațiile în care se poate excepta de la această interdicție. Constituindu-se ca spațiu fizic în care personalitatea individului se manifestă plenar, domiciliul poartă marca intimității titularului și justifică pretențiile de protecție a vieții personale. Astfel, în practica judiciară s-a decis că există violare de domiciliu și atunci când o persoană a pătruns fără drept prin escaladare într-o cameră în care locuiau mai multe fete, într-un internat școlar, chiar dacă imobilul aparținea unei unități publice ; la fel, dacă soțul despărțit de soția sa și cu domiciliul flotant în altă parte pătrunde fără drept în fosta locuință comună .

În doctrina penală română, s-a interpretat că noțiunea de „locuință” nu se limitează la imobilele (casă, apartament, cameră) construite anume pentru a fi folosite ca domiciliu, în sfera acestei noțiuni intrând orice construcție în care o persoană înțelege să-și trăiască viața, chiar dacă nu ar putea servi în mod normal acestui scop (de exemplu, cabană, barcă cu cabină de locuit). Legea penală nu asociază noțiunii de „domiciliu” ideea de permanență, astfel că se consideră domiciliu inclusiv încăperea ocupată pentru scurt timp sau în mod pasager de către o persoană (camera dintr-un hotel închiriată într-o stațiune în timpul concediului, chiar dacă șederea este numai de o zi). Totuși, imobilul gol, neocupat, deși s-a încheiat un contract de închiriere, nu poate fi susceptibil de violare de domiciliu. Astfel, nu este suficientă simpla destinație de locuință a unei încăperi, ci este necesar să fie efectiv locuită . Pentru a garanta protecția domiciliului, legea penală sancționează violarea domiciliului prin intermediul art. 192 care interzice a te introduce sau a rămâne în locul în care locuiește o persoană fără cosimțământul acesteia, a fortiori, prin amenințare, consrângere, etc.