Răspunderea părinților pentru faptele ilicite ale copiilor minori

INTRODUCERE

Viata persoanei fizice are o linie de dezvoltare ascendenta si descendenta, parcurgand mai multe etape, fiecare cu caracteristici biopsihice proprii.

Copilul, spre deosebire de omul adult, nu are si nici nu poate fi prepus ca ar avea o capacitate deplina de a-si autoevalua actiunile proprii in lumina anumitor exigente sociale si juridice. Copilul se afla intr-o faza a dezvoltarii biopshihofizice in care abia sunt asimilate, prin educatie, elementele primare ale constiintei sale; aceste elemente trebuie sistematizate intai consolidate prin actiuni pedagogice perseverente, de durata si calificate. De aceea, copilul trebuie educat si ocrotit cu toata grija si devotamentul, pentru ca numai in raport cu acesta va fi capabil, cand va fi adult, sa-si dea intreaga masura a capacitatii sale spirituale si fizice si sa devina un om util societatii.

Pentru a aduce la indeplinire indatorirea de a creste si educa copilul, parintii trebuie sa foloseasca metode de convingere si sa formeze copilul in asa fel incat sa-si dea seama de ce este bine si ce este rau si sa fie apt sa aleaga singur calea cea buna.

CAPITOLUL 1.

Prevederile legale privind raspunderea parintilor pentru fapta ilicita a copiilor minori

In principiu, raspunderea delictuala poate fi angajat numai in sarcina celui care a cauzat un prejudiciu, avand in vedere dispozitiile art. 998 din Codul Civil potrivit carora: “Orice faptã a omului, care cauzeazã altuia prejudiciu, obligã pe acela din a cãrui gresealã s-a ocazionat, a-l repara”. In plan subiectiv, aceasta raspundere este caracterizata prin culpabilitatea faptuitorului. In mod just si echitabil, aceasta trebuie sa asigure repararea prejudiciilor cauzate ca o consecinta a propriei fapte ilicite.

Raspunderea parintilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori este un caz de raspundere delictuala indirecta, pentru fapta altuia, reglementat de Codul civil care prevede: “Tatal si mama, dupa moartea barbatului, sunt responsabili de prejudiciul cauzat de copii lor minori ce locuiesc cu dansii.” In aliniatul final se prevede totodata ca “tatal si mama ... sunt aparati de responsabilitatea aratata mai sus, daca probeaza ca n-au putut impiedica faptul prejudiciabil.”

Prevederile art. 1000 alin. (2) din Codul Civil se refera la copiii care la data savarsirii faptei ilicite erau minori: fie total lipsiti de capacitate de exercitiu, intrucat nu au implinit varsta de 14 ani, fie avand capacitate de exercitiu restransa, intre 14 si 18 ani. Nu va fi angajata raspunderea parintilor cand copilul a devenit major inaintea implinirii varstei de 18 ani, prin efectul casatoriei , precum si majorilor lipsiti de discernamant datorita alineatiei sau debilitatii mintale, chiar daca, fiind pusi sub interdictie, sarcina supravegherii apartine parintilor, in calitate de ocrotitori desemnati de instanta de judecata.

Raspunderea solidara a parintilor reiese si din dispozitiile art. 97 alin. (1) din Codul familiei care prevede: “Ambii pãrinti au aceleasi drepturi si indatoriri fatã de copiii lor minori, fãrã a deosebi dupã cum acestia sunt din cãsãtorie, din afara cãsãtoriei ori infiati. Ei exercitã drepturile lor pãrintesti numai in interesul copiilor”.

CAPITOLUL 2. Fundamanetarea raspunderii parintilor

Fundamentarea acestui caz de raspundere delictuala aduce in dezbatere o tema controversata din doctrina juridica contemporana, si anume : care este ratiunea unei raspunderi civile delictuale pentru fapta prejudiciabila savarsita de o alta persoana?

Codul Civil reglementeaza trei ipoteze, considerate de majoritatea autorilor ca fiind de stricta aplicabilitate, in care anumite persoane – parinti, comitenti, institutori sau artizani – aflate intr-o relatie speciala cu faptuitorul – minor, prepus, elev sau ucenic – trebuie sa raspunda pentru consecintele prejudiciabile ale faptei acestora.