Comisia Europeană

Denumitã iniţial „Înalta Autoritate", înfiinţată prin Tratatele de la Paris privind constituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), Comisia Europeană este un organ de tip guvernamental, cu activitate permanentă, are o structură colegială şi este compusă din membrii Comisiei, serviciile şi organele auxiliare. Membrii sunt în număr de 20 şi au statut de independenţă faţă de guvernele naţionale care îi numesc. Potrivit reglementării în vigoare, Comisia trebuie să cuprindă cel puţin un resortisant din fiecare stat membru, fără ca numărul membrilor având naţionalitatea aceluiaşi stat să fie mai mare de doi, aceasta pentru a asigura o pondere echitabilă a naţionalilor unui stat.

Comisia Europeană este organul executiv al Uniunii Europene, având rolul de a întocmi proiecte de legi şi de a monitoriza aplicarea acestora. Este un organ al Comunităţilor Europene, independent de statele membre, având deci un caracter cu adevărat supranaţional. Scopul principal al Comisiei este de a asigura fiecărei comunităţi identitatea sa proprie. Pune în valoare interesele comunitare, dincolo de interesele statelor membre, exprimând, practic, interesele fiecărei comunităţi în parte.

Conform dispoziţiilor art. 155 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, în vederea asigurării funcţionării şi dezvoltării pieţei comune, Comisia îndeplineşte următoarele atribuţii:

- veghează asupra aplicării dispoziţiilor Tratatului şi a dispoziţiilor adoptate de instituţii în virtutea tratatului (funcţia de supraveghetor);

- formulează recomandări sau avize asupra materiilor care fac obiectul tratatului (funcţia de iniţiativă şi control);

- are putere de decizie proprie şi participă la formularea actelor Consiliului şi Parlamentului European (funcţie de decizie şi iniţiativă) ;

- exercită competenţele pe care Consiliul i le confera (funcţia de executie).

În afara atribuţiunilor menţionate mai sus, Comisiei îi revine şi atribuţia de reprezentare a comunităţilor şi de negociere. Comisia are competenţe şi în ceea ce priveşte gestionarea fondurilor structurale comunitare.

Spre deosebire de situaţia existentă într-un stat naţional, unde dreptul de iniţiativă legislativă este exercitat de guvern şi parlament, la nivel comunitar, respectivul drept revine, în principal, Comisiei Europene, în unele cazuri, cu titlu de excepţie, revenind şi Consiliului Miniştrilor Uniunii Europene şi Parlamentului.

În primul rând, Comisia are competenţă decizională şi de executare. Ea poate să adopte regulamente, să emită directive ori să ia decizii, asemenea atribuţii fiindu-i conferite direct prin Tratat, de exemplu, art. 86, sau prin delegare de către Consiliu. Procedând astfel, Comisia va asigura executarea tratatelor comunitare şi a actelor adoptate în aplicarea lor, adică legislaţia primară şi subsidiară.

În al doilea rând, Comisia contribuie decisiv, prin diverse propuneri, la pregătirea şi conturarea măsurilor luate de Consiliu şi de Parlament, măsuri prin care se formulează politicile comunitare.

Comisia are atribuţii de control şi de impunere ale respectării legislaţiei comunitare de către statele membre şi de către resortisanţii lor, persoane fizice şi juridice, ea putând să interzică ori să impună o anumită conduită, considerând-se chiar că, în această privinţă, rolul ei de executare este suplimentat prin puteri de luare a propriilor sale decizii care ar fi de natură judiciară .

În sfârşit, Comisia poate să formuleze avize sau recomandări .

Pâna la adoptarea Actului Unic European, Consiliul deţinea, atât puterea legislativa, cât şi pe cea executivă, Comisia neputând lua măsuri de execuţie decât în urma unei abilitări dată de Consiliu.

În practică, însă mai ales în materie de politică agricolă comună, s-a făcut simţită nevoia adoptării a numeroase măsuri de execuţie la nivel comunitar, ceea ce a pus Consiliul în imposibilitatea de a le soluţiona în timp util. Cerintele legate de eficienţa acţiunii comunitare au condus pe autorii Actului Unic la modificarea articolului 145 CEE pentru a putea conferi Comisiei competenţe executive. Astfel, competenţa de principiu a revenit Comisiei, regula anterioara fiind inversata: Consiliul nu mai este executivul care îsi poate delega competenţa către Comisie, ci aceasta din urma reprezintă executivul, cu excepţia situaţiilor în care Consiliul îşi rezervă în mod expres acest drept pentru sine.

Un atribut esenţial ce revine Comisiei, este acela al controlului aplicării tratatelor comunitare atât de către Consiliu, cât şi de către statele membre. În virtutea acestui atribut, Comisia poate să declanşeze anumite proceduri juridice care au menirea de a stabili dacă Consiliul ori statele membre îndeplinesc obligaţiile ce le revin din tratate.