Familia romană

Familia romană era o instituție antică majoră din Roma, prezentă în domeniul social și juridic, care era alcătuită din toți cei care trăiau sub autoritatea conducătorului familiei sau familiilor paterne.

Este cât se poate de evident faptul că familia a fost rodul unei evoluții de veacuri deoarece a suferit numeroase prefaceri ca o consecință firească a dezvoltării societății omenești, a influențelor de ordin religios, moral, economic și politic, raporturile dintre membrii acesteia, statutul copiilor sau conducerea familiei fiind total diferite astăzi, față de ce au conceput anticii.

Fustel de Coulanges, în calitate de istoric, a evidențiat faptul că la baza familiei antice nu a stat numai principiul nașterii (acesta nefiind considerat un element cheie, dovadă fiind faptul că fiul sau fiica prin emancipare sau căsătorie rupeau orice legături cu familia) al afecțiunii sau puterii părintești. Un lucru era însă cert, după cum spune însuși istoricul, și acela că: membrii familiei antice sunt uniți prin ceva mai puternic decât nașterea, decât sentimentul și decât forță fizică: religia vetrei sacre și a străbunilor. Ea face ca familia să alcătuiască un singur corp în viață de aici că și în cea de dincolo.Familia antică este mai mult o unire religioasă decât una naturală.

Normele după care familia a fost guvernată au apărut ca rod al unor practici, obiceiuri foarte vechi ce și-au avut sorgintea în credință religioasă. Normele acestea au fost preluate de către legiuitor în momentul formării cetățîi pentru că de-a lungul timpului să fie adaptate epocii cu multă precauție.

La începuturile constituirii Romei, putem afirmă cu certitudine că foma de organizare a familiilor romane a avut stuctură unei familii patriarhale monogame bazată pe autoritate și descendența masculină potrivit criteriului vârstei și al maturitățîi, fiecare familia având proprietatea să, cultul sau și legile sale nescrise.

Pater familias trebuie înțeles nu neapărat în sensul de tată, ci mai exact de șef, conform afirmățiilor susținute de Ulpian cu privire la faptul că familia este formată din mai multe persoane aflate sub autoritatea unei singure puteri, termenul de familie pentru acesta rezumându-se în totalitate la puterea absolută a unui șef de familie.

Noțiunea de familia rustică și familia urbană vizau grupurile de sclavi situați în zonele urbane sau rurale. Sensul complet al noțiunii de familia îi cuprindea pe copii, gineri, nurori, nepoți, stanepoti, slăvi și soție, precum și bunurile aparțînând acestora, toate aflate sub autoritatea unui pater familias. Pentru autori acest fapt era văzut precum o grupare politică (deoarece șeful familiei era conducătorul), economică (șeful stăpânea bunurile tuturor membrilor familiei) și religioasă (cultul reprezenta temeiul fundamental al familiei române).

O altă informație prețioasă este faptul că în fiecare casă romană există o divinitate casnică, mult mai puternică decât șeful de familie, care avea rolul de a stabili rândurile în familie. Peter era îndreptățit să se îngrijească de cultul zeilor casei, focul sacru, iar femeia de tainele cultului domestic.

Gaius, în lucrarea sa intitulată Institutiones, a considerat necesar să facă distincția, din punct de vedere al stării juridice a persoanelor, între persoanele sui iuris (cele care nu se aflau sub puterea altcuiva) și alieni iuris (cele care erau supuse dreptului și autorității altuia) cât și a diverselor denumiri atribuite șefului familei, precum:

a) Pater familias era termenul care desemna bărbatul independent (de altă persoană) care-și exercită autoritatea asupra întregii familii, bunuri, animale, proprietăți, etc.

b) Manus indică puterea soțului asupra soției.

c) Patria potestas reprezenta autoritatea asupra copiilor

d) Dominica potestat indică puterea asupra sclavilor

e) Dominium reprezenta puterea exercitată asupra bunurilor/ lucrurilor materiale.

În calitate de șef religios, pater era responsabil cu organizarea ceremoniile cultului zeilor casnici și perpetuarea familiei, aceste responsabilități conferindu-i dreptul de a repudia soția pentru sterilitate și adulter, de a recunoaște sau nega nou-născutul, de a-și căsători copii, (oferindu-le în acest sens consimțământul), de a emancipa un fiu, adopta copii sau desemna, pe patul de moarte, un tutore pentru soție și urmăși.

În calitate de proprietar, pater familias putea să închirieze/vândă bunuri din întreagă avere a familiei, să supună la pedepse corporale sau chiar să ucidă oricare persoană supusă lui, inclusiv propriul copil, deoarece el însuși era unicul proprietar iar toate câte deținea erau considerate elemente ale patrimoniului familial.

În calitate de judecător, avea competență de a da sentințe în baza autorității sale maritale sau paterne, deciziile fiind incontestabile. Pentru delictele comise de către membrii aflați în subordinea să, pater familias se făcea răspunzător în față tribunalului, autoritatea celui din urmă fiind una absolută.