Izvoarele Dreptului Afacerilor

I.Cutuma ca izvor de drept

Înţelegerea evoluţiei dreptului în decursul timpului implică cunoaşterea - între altele - a conturării şi dezvoltării modalităţilor specifice de exprimare a esenţei şi conţinutului său în diferite etape istorice. La început nu au fost nici cutume, nici legi scrise, ci numai ordine individuale ale autorităţii, care, treptat, au fost concepute ca sentinţe individuale, cunoscute sub numele de themistes - de la numele zeiţei dreptăţii .

În cazuri identice, judecătorii dădeau aceeaşi sentinţă, comunitatea obişnuindu-se cu hotărârile date în cazuri similare şi acceptându-le ca atare. Se formează un obicei care se extinde, treptat, pe cale orală, intrând în obişnuinţa judecătorilor sub forma unei cutume memorate. Cu timpul, se simte nevoia adunării şi consemnării hotărârilor judecătorilor în repertorii de hotărâri. Impunându-se, tot mai mult, aceste obiceiuri sunt consacrate de autoritatea de stat, dându-le o formă obligatorie

În forma lor primitivă, regulile obiceiului sunt inspirate din precepte morale şi religioase. Legea celor XII Table, Legile lui Solon, Legile lui Dracon confirmă caracterul lor complex - moral, religios, penal, civil. Populaţiile au continuat să le practice mai departe şi s-au instituit astfel, cutume întemeiate pe principii de drept roman.

În Ţările Române îşi găseau aplicabilitatea obiceiurile rezultate din dreptul roman şi, în cea mai mare parte, din vechile obiceiuri ale dacilor. Perioada democraţiei militare geto-dace “a însemnat o epocă de început în cristalizarea normelor juridice cutumiare”.

Diodor din Sicilia ne relatează că Zalmoxe afirma că legile pe care el le-a dat geto-dacilor “i-au fost inspirate de zei”. Diodor din Sicilia socotea că referirea la inspiraţia Divină era determinată de credinţa că mulţimea “temându-se de puterea celora care au inspirat legile se vor supune mai cu uşurinţă”].

În timpul regelui Burebista, cutuma constituia principalul izvor de drept. Ca urmare a concentrării în aceleaşi mâini a puterii statale şi religioase, se constată influenţa preceptelor religioase în primele norme şi instituţii juridic.

Obiceiul (cutuma) a căpătat denumirea de drept al pământului sau de jus valachicum sau jus valachorum (Walachorum), adică dreptul românesc (valah) sau dreptul românilor (valahilor). Acesta a fost un sistem de reglementare obişnuielnică, de obşte. Sistemului de drept propriu românesc i s-au adăugat în cursul receptării obişnuelnice sau formale de către statul feudal, o serie de dispoziţii şi obiceiuri noi, menite să-i asigure o netă funcţiune feudală.

Unii cercetători arată că prima pravilă scrisă aparţine lui Alexandru cel Bun. Primind coroana regală de la împăratul Constantinopolului - arăta Dimitrie Cantemir - Alexandru cel Bun a luat şi legile grecilor care erau cuprinse în cărţile (Basilicale) şi a introdus acest drept în Moldova. Pravila de ispravă şi Pravila din Codex Negosianus sunt primele legiuiri în româneşte. Din Nomocanonul lui Ioan Postnicul de la sfârşitul secolului al XVI-lea s-au găsit fragmente în Pravila de la Ieud şi în Pravila lui Coresi.

Matei Basarab a tipărit la Govora, în 1640 Pravila mică privind regulile de împărţire a moştenirii; relaţiile dintre copii adoptivi şi neadoptivi cu părinţii sufleteşti şi trupeşti; piedicile la căsătorie; infracţiuni sexuale; înfrăţirea bisericească etc.

Vasile Lupu scoate, în 1646, Cartea românească de învăţătură de la pravilele împărăteşti, în care - ca izvoare ale dreptului - sunt recunoscute legea şi obiceiul. În această pravilă se deosebeşte Pravila lumească (ius humanum) de Pravila Dumnezeiască (ius diuinum) şi de Pravila firii omeneşti (ius naturale). În această Carte de învăţătură se statuează că toţi locuitorii sunt supuşi legii locului: se reglementează instituţia familiei şi persoanele; capacitatea persoanelor; vârsta; înrudirea (legitimă; nelegitimă); privilegiile; căsătoria (logodna; piedicile la căsătorie; concubinajul); adopţiunea.

Matei Basarab dispune, în 1652, să se tipărească Pravila cea mare sau Îndreptarea legii, în traducere, din greacă, a lui Daniil Panoneanul. După cum se ştie, Cartea românească de învăţătură şi Îndreptarea legii au acelaşi conţinut. Izvoarele Pravilii mari a lui Matei Basarab sunt manualul lui Malaxos şi Pravila lui Vasile Lupu.

În Pravila lui Matei Basarab mai sunt incluse o colecţie a canoanelor apostolice soborniceşti şi ale părinţilor bisericii. Pravila este împărţită în 417 articole sau glave, fiecare indicând izvorul şi se referă la închiriere; asociere; donaţie; căsătorie; divorţ; moştenire; procedură civilă şi penală etc. Aşadar, Pravilele lui Matei Basarab şi Vasile Lupu reprezintă o mare epocă de legiferare în istoria dreptului nostru.

În Transilvania în perioada Voievodatului, dreptul scris aplicat a fost cuprins în Decretele regale, care reprezentau principalul izvor de drept. Cele mai multe decrete au fost reunite în cunoscutul Corpus Juris Hungarici. Concomitent, s-au alcătuit colecţii normative, sancţionate de principii de drept, sub titlul de Approbatae Constitutiones şi Compilatae Constitutiones.

Sunt cunoscute, apoi, Privilegiile regale, iar, în perioada Principatului, Privilegiile princiare acordate unor persoane, comunităţi, corporaţii, unor bresle, precum şi unor grupuri etnice (saşi sau alte naţionalităţi). Acestea au constituit un izvor formal de drept, prin statuarea unui ius singulare, care consta în acordarea unor drepturi şi scutiri categoriilor respective, stipulând pentru ele o poziţie juridică specială.

Un loc important au ocupat şi Statutele Ţării Făgăraşului şi Statutele Municipale Săseşti, care conţineau o serie de norme de drept cutumiar, iar Statutele Muncipiale reprezentau o codificare a dreptului orăşenesc din municipiile săseşti. În acelaşi sens, trebuie menţionate Constituţiile secuilor din 1555, Statutele şi Constituţiile Sibiului, Zarandului, Odorheiului etc., care reflectau dreptul de administrare locală, precum şi dreptul la organizare al breslelor.